580 matches
-
conjugare moștenite, analoge cu cele din română, plus încă una sau trei (în funcție de interpretare) pentru împrumuturi și creații noi: Exemple de conjugare (vocalele accentuate sunt cele cu diacritic deasupra): Infinitiv: Indicativ prezent: În Žei̯ân, persoana I plural are desinența "-m" ("vedém" etc.), iar la verbele de tipul "cuhę́i̭", forma de pers. I sg. și III pl. este "cuhés", cea de pers. II sg. - "cuhéș". Indicativ trecut: De cele mai multe ori, auxiliarul este postpus. La persoana întâi, auxiliarul
Limba istroromână () [Corola-website/Science/299338_a_300667]
-
subiect și de complement direct. Pentru exprimarea celorlalte tipuri de complemente se folosesc pronume personale formate de la sufixele formatoare de complemente adăugate la substantive. Pentru a forma pronume personale, la aceste sufixe se adaugă așa-numitele sufixe personale care corespund desinențelor verbale. Astfel sunt de exemplu "nekem" „mie”, "tőled" „de la tine”, "hozzánk" „la noi”. În această categorie intră și pronume personale formate de la postpoziții, de pildă "alattam" „sub mine”. Nu în toate limbile există forme accentuate diferite de cele neaccentuate. Așa
Pronume personal () [Corola-website/Science/317818_a_319147]
-
de persoana a III-a: "usted" „dumneavoastră” sg., "ustedes" „dumneavoastră” pl.. Pronumele personal îndeplinește în esență aceleași funcții sintactice ca substantivul. Există diferențe între limbi în ceea ce privește necesitatea folosirii pronumelui personal. În limbile în care flexiunea verbului este dezvoltată, adică există desinențe care disting bine persoanele, folosirea pronumelui personal cu funcția de subiect nu este obligatorie, acesta fiind utilizat numai dacă se dorește scoaterea în evidență a persoanei. Astfel de limbi sunt, de pildă, româna, spaniola, limbile slave, maghiara etc. Sunt limbi
Pronume personal () [Corola-website/Science/317818_a_319147]
-
a III-a de asemenea, dacă nu este exprimat prin alt cuvânt. Exemple: Într-o limbă precum maghiara nu este necesară nici exprimarea prin pronume personal a complementului direct numit definit, atunci când nu se scoate în evidență, fiind exprimat de desinența verbului cu un asemenea complement, care este diferită de desinența sa atunci când nu are complement direct definit. De exemplu, arătând pe cineva interlocutorului, vorbitorul poate întreba: "Ismered?" „Îl/O cunoști?”.
Pronume personal () [Corola-website/Science/317818_a_319147]
-
alt cuvânt. Exemple: Într-o limbă precum maghiara nu este necesară nici exprimarea prin pronume personal a complementului direct numit definit, atunci când nu se scoate în evidență, fiind exprimat de desinența verbului cu un asemenea complement, care este diferită de desinența sa atunci când nu are complement direct definit. De exemplu, arătând pe cineva interlocutorului, vorbitorul poate întreba: "Ismered?" „Îl/O cunoști?”.
Pronume personal () [Corola-website/Science/317818_a_319147]
-
haz; decir - di; poner - pon; ir - ve; salir - sal; venir - ven; ser - sé; tener - ten. La plural persoană a II-a este regulată la toate verbele. Atunci însă când această formă este aglutinata cu pronumele personal os, d final din desinența se pierde: În propozițiile negative toate persoanele sunt înlocuite cu formele respective ale conjunctivului prezent (precedate de no): Atunci cand verbul la imperativ este însoțit de un pronume personal neaccentuat, acesta are poziție enclitica: În propoziții negative pronumele personal neaccentuat este
Gramatica limbii spaniole () [Corola-website/Science/301536_a_302865]
-
termină în vocală, i se adaugă sufixul "-l-", iar dacă se termină în consoana, sufixul are varianta "-al-". Consoana l suferă o schimbare fonetica la masculin singular, sufixul devenind "-o", respectiv "-ao". Participiul activ se acordă în gen și număr, desinența de masculin singular fiind nulă. Exemple: Participiul activ se folosește aproape numai în formele verbale compuse: Mai rar, participiul activ poate avea valoare preponderent adjectivala, fiind atribut: "iščezli gradovi" „orașe(le) dispărute”. Participiu pasiv au numai verbele tranzitive. Se formează
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
verbe din rădăcina infinitivului, la altele din cea a indicativului prezent, si cu sufixele "-n, -en, -jen, -ven" sau "-ț". Formă de participiu pasiv se acordă în gen, număr și caz, declinându-se că adjectivele, având la nominativ masculin singular desinența zero. Exemple: Participiul pasiv se folosește cu valoare preponderent verbală în construirea diatezei pasive: "Škola je otvorena 1932. godine" „Școală a fost deschisă în anul 1932”. Oricare participiu pasiv poate fi folosit cu valoare preponderent adjectivala că atribut: kuvano meso
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
un sufix lexical, și mai admite alt sufix după el, se numește "jel" „marcă, semn”. Astfel de sufixe sunt cele care indică pluralul și cele posesive. Sufixele care exprimă cazurile și cele care indică persoana verbului, adică cele de tip desinență, se numesc "ragok" (singular "rag"). Se deosebesc de celelalte tipuri de sufixe prin faptul că nu mai admit alt sufix după ele. Exemplu de cuvânt cu sufixe: "házaimban" „în casele mele”, format din rădăcina "ház" „casă”, vocala de legătură "-a-
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
o acțiune), "kettesben" „în doi” (intimitatea unor persoane limitată la numărul respectiv). Ca trăsătură specifică a adverbului maghiar față de cel din română, este de menționat caracterizarea adverbelor de loc printr-un sistem triplu de exprimare a locului, ca la unele desinențe cazuale: locul spre care se efectuează o deplasare, locul unde are loc un proces și locul din care se efectuează o deplasare. Exemplu: "be" „înăuntru” (pe lângă verbe ce exprimă deplasarea către interior) - "bent" sau "benn" „înăuntru” (pe lângă verbe ce nu
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
înlocui, pronumele se împart în substantivale, adjectivale și numerale. Se consideră tot pronume și ceea ce gramaticile românești consideră adjective pronominale. Pronumele personale prezintă particularitatea că formele cazuale în afară de acuzativ nu se formează de la nominativ + un sufix cazual, ci se folosesc desinențele cazuale, la care se adaugă sufixele posesive pentru obiectul posedat. Exemplu: "én" „eu”, "nálam" „la mine”, "velem" „cu mine” etc. Spre deosebire de limba română, în maghiară există numai pronume posesive, nu și adjective pronominale posesive. Funcția acestora este îndeplinită de sufixe
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
cândva în istoria limbii terminate cu un "l" dur ("čital", "anđel", "cil") care a evoluat în "o", dar numai în poziție finală de cuvânt. Acest "o" redevine "l" dacă nu mai este în poziție finală, ci este urmat de o desinență sau de alt sufix: "čitala sam" „am citit” (subiect feminin), "anđela" „îngerului” (genitiv), „pe înger” (acuzativ), "cijela" „întreagă”. Când două consoane, una surdă și una sonoră, ajung în contact prin adăugarea la un cuvânt a unei desinențe sau a unui
Limba croată () [Corola-website/Science/304210_a_305539]
-
urmat de o desinență sau de alt sufix: "čitala sam" „am citit” (subiect feminin), "anđela" „îngerului” (genitiv), „pe înger” (acuzativ), "cijela" „întreagă”. Când două consoane, una surdă și una sonoră, ajung în contact prin adăugarea la un cuvânt a unei desinențe sau a unui sufix, prima consoană devine la fel cu cea următoare din punctul de vedere al sonorității (asimilare regresivă). Astfel, De exemplu, în cuvântul "vrabac" „vrabie”, în cursul declinării, / b/ alternează cu perechea sa surdă /p/. Aceasta apare atunci când
Limba croată () [Corola-website/Science/304210_a_305539]
-
din urmă fiind surd și asimilându-l pe /b/: "vrapca" (genitiv singular). Unele consoane aflate la sfârșitul formei de nominativ a unui substantiv sau la sfârșitul rădăcinii unui verb își schimbă natura sub influența unei vocale cu care începe o desinență sau un sufix. Cazuri mai frecvente: Accentul care cade pe una din silabele unui cuvânt are în limba croată un dublu caracter. Este de intensitate, adică nucleul silabei este rostit cu mai multă forță decât celelalte (ca în română), dar
Limba croată () [Corola-website/Science/304210_a_305539]
-
limbii române prin mai multe caracteristici. Din punctul de vedere al tipologiei lingvistice ambele sunt limbi flexionare, dar croata este flexionară în grad mai mare decât româna, cazurile substantivelor, adjectivelor și pronumelor, precum și persoanele verbelor distingându-se mai bine prin desinențe. Substantivele pot fi de genul: Aceasta se caracterizează prin șapte cazuri, iar substantivele sunt grupate în patru clase de declinare, după terminația de la nominativ singular. Iată declinarea a patru substantive regulate din două clase de declinare cu numărul cel mai
Limba croată () [Corola-website/Science/304210_a_305539]
-
zecilor, sunt invariabile, iar substantivul determinat de ele se pune tot la genitiv plural: "Već deset dana puše jak vjetar" „Deja de zece zile suflă un vânt puternic”, "Imala je petnaest bijelih kokošiju" „Avea cincisprezece găini albe”. Aceste numerale au desinențele specifice adjectivelor cu formă lungă. Acestea se adaugă la numeralele cardinale. În "peti" „al cincilea”, "šesti" „al șaselea”, de la "deveti" „al nouălea” la "dvadeseti" „al douăzecilea” și în celelalte numerale corespunzătore zecilor ("trideseti" „al treizecilea” etc.), cuvântul de bază nu
Limba croată () [Corola-website/Science/304210_a_305539]
-
la alte forme: Un alt tip de propoziție imperativă exprimă o urare sau o dorință: Subiectul gramatical este la cazul nominativ dacă este exprimat prin substantiv sau pronume. Dat fiind că în limba croată persoanele se disting foarte bine prin desinențele verbale, nu este necesar ca subiectul să fie exprimat totdeauna printr-un cuvânt aparte; se exprimă prin pronume personal numai când este scos în evidență. Exemple: "Odlazim" „Plec” (subiect inclus), "Slično sam mislio i ja" „La fel mă gândeam și
Limba croată () [Corola-website/Science/304210_a_305539]
-
care în aceste limbi le are infinitivul. Acest fapt Bussmann (1998) îl prezintă că o trăsătură ce ține de uniunea lingvistică balcanică. Morfemul specific al conjunctivului românesc este conjuncția "să". În afară de "să", la acest timp conjunctivul mai are ca morfem desinența persoanei a treia singular și plural, care provoacă și schimbări fonetice în sufixul pe care il au unele verbe. La celelalte persoane sunt aceleași desinențe că la prezentul indicativ. Exemple: Acest timp are particularitatea de a nu avea forme variabile
Conjunctiv () [Corola-website/Science/304894_a_306223]
-
conjunctivului românesc este conjuncția "să". În afară de "să", la acest timp conjunctivul mai are ca morfem desinența persoanei a treia singular și plural, care provoacă și schimbări fonetice în sufixul pe care il au unele verbe. La celelalte persoane sunt aceleași desinențe că la prezentul indicativ. Exemple: Acest timp are particularitatea de a nu avea forme variabile după persoană. Dacă verbul nu are subiect exprimat, persoana trebuie să reiasă din context. Structura să este: conjuncția "să" + verbul auxiliar "fi" (la infinitiv fără
Conjunctiv () [Corola-website/Science/304894_a_306223]
-
străin. De aceea aceste litere nu erau incluse, mai demult, în alfabetul modern al limbii române. w și y în poziție finală de cuvânt sunt încă percepute ca străine limbii române, de aceea la cuvintele cu aceste finale, articolul și desinențele se leagă prin cratimă. Până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, în perioada ultimă, cu un alfabet de tranziție. În aceste condiții, dacă inițial se foloseau 43 de litere și alte semne grafice, alfabetul
Alfabetul limbii române () [Corola-website/Science/297846_a_299175]
-
caz gramatical și, prin urmare, de declinare aplicate acestei limbi. Dacă se iau în considerare toate sufixele formatoare de complemente din substantive, se ajunge la un număr de 34 de cazuri. Alți autori admit noțiunea de sufix cazual, adică de desinență cazuală, dar nu sunt toți de acord asupra numărului de cazuri. În general se admit 17 asemenea desinențe (deci 18 cazuri împreună cu nominativul, care are desinența zero), delimitate de celelalte sufixe aplicabile substantivelor prin faptul că desinențele se pot adăuga
Substantivul, adjectivul și numeralul în limba maghiară () [Corola-website/Science/316238_a_317567]
-
de complemente din substantive, se ajunge la un număr de 34 de cazuri. Alți autori admit noțiunea de sufix cazual, adică de desinență cazuală, dar nu sunt toți de acord asupra numărului de cazuri. În general se admit 17 asemenea desinențe (deci 18 cazuri împreună cu nominativul, care are desinența zero), delimitate de celelalte sufixe aplicabile substantivelor prin faptul că desinențele se pot adăuga nu numai la rădăcini, ci și după alte sufixe, cum sunt cel de plural și cele posesive. Cazurile
Substantivul, adjectivul și numeralul în limba maghiară () [Corola-website/Science/316238_a_317567]
-
număr de 34 de cazuri. Alți autori admit noțiunea de sufix cazual, adică de desinență cazuală, dar nu sunt toți de acord asupra numărului de cazuri. În general se admit 17 asemenea desinențe (deci 18 cazuri împreună cu nominativul, care are desinența zero), delimitate de celelalte sufixe aplicabile substantivelor prin faptul că desinențele se pot adăuga nu numai la rădăcini, ci și după alte sufixe, cum sunt cel de plural și cele posesive. Cazurile sunt unul din mijloacele de a exprima complementele
Substantivul, adjectivul și numeralul în limba maghiară () [Corola-website/Science/316238_a_317567]
-
cazual, adică de desinență cazuală, dar nu sunt toți de acord asupra numărului de cazuri. În general se admit 17 asemenea desinențe (deci 18 cazuri împreună cu nominativul, care are desinența zero), delimitate de celelalte sufixe aplicabile substantivelor prin faptul că desinențele se pot adăuga nu numai la rădăcini, ci și după alte sufixe, cum sunt cel de plural și cele posesive. Cazurile sunt unul din mijloacele de a exprima complementele. Acestea sunt: Observații: Sufixele care formează complemente, dar nu sunt considerate
Substantivul, adjectivul și numeralul în limba maghiară () [Corola-website/Science/316238_a_317567]
-
se pot adăuga nu numai la rădăcini, ci și după alte sufixe, cum sunt cel de plural și cele posesive. Cazurile sunt unul din mijloacele de a exprima complementele. Acestea sunt: Observații: Sufixele care formează complemente, dar nu sunt considerate desinențe, sunt următoarele: Există mari diferențe între modurile de exprimare a posesiei în maghiară față de cele din română. În limba maghiară nu există adjective posesive. Substantivul care exprimă obiectul posedat primește sufixe specifice. Cele care conțin vocale au variante în funcție de regulile
Substantivul, adjectivul și numeralul în limba maghiară () [Corola-website/Science/316238_a_317567]