33 matches
-
ascensional pe care ea îl implică, și nu reorientează percepția și lectura formei în nici un fel. O a doua caracteristică a lucrărilor este evidenta lor tendință de a ieși din opacitate, din categoria previzibilă a monoxilului, și aspirația manifestă către diafanitate și transparență. Într-un anume fel, aceste lucrări contrazic însăși ideea de sculptură, și asta pentru că miza lor este mai degrabă plutirea, zborul, levitația, decît acea fatalitate care se naște invariabil din masă, și anume gravitația. În ansamblul său, noul
Bata Marianov se întoarce by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/13388_a_14713]
-
a unor suporturi-forme-obiect, un fel de homunculi supuși simultan triumfului și degradării, Ciprian Paleologu invocă același spațiu expresiv, în care accentele cad pe arhitectura imaginii, și articulează același discurs, în care interesul este focalizat asupra unei umanități disjuncte, la limita diafanității celeste cu diformitatea și grotescul de origine infernală. Privirea îcruntată a moralistului, a unui observator atent și responsabil, privire ce identifică explicit surparea umanului prin exacerbarea dimensiunii lui tenebroase, este permanent și una jubilatorie, ascensională, iremediabil sedusă de potențialul afirmativ
Dualismul artiștilor tineri by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/10419_a_11744]
-
Gheorghe Grigurcu Arghezian în fond și în expresie, Ion Caraion rămâne la primul din cei doi timpi al registrului moral din paradigmă, timpul negativ. Nu ajunge la înseninările bucolice, la înfrăgezirile amintirii, la diafanitățile franciscane ale autorului Cuvintelor potrivite, mereu dovedindu-se traumatizat, ultragiat, refuzat de universul în care ne e dat a viețui. E un mare producător al negației pe care o proiectează în ansamblu ca și în detalii, într-o antimetafizică absorbantă
Recitindu-l pe Ion Caraion by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/10291_a_11616]
-
întreaga lui carieră literară. Înainte de-a o deschide, ne întrebăm ce fel de proză ar putea scrie un autor cunoscut exclusiv ca poet, eseist și traducător. Cum reușește să înainteze prin "noroiul greu al prozei" un spirit obișnuit cu diafanitățile literaturii, comparat de criticii literari cu Paul Valéry și T.S. Eliot? Se poate transforma oare un contemplator al ideilor într-un observator al vieții de fiecare zi? Nu, nu se poate transforma. Ne aducem aminte că proza lui Eminescu este
Ștefan Aug. Doinaș, prozator by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/16270_a_17595]
-
imediată. Și tot el, prin sintagma ,,hermeneutica facticității’’, exprima tranșant termenii în care înțelegea să se plaseze la antipodul oricărei ,,fenomenologii pure a conștiinței’’. Peste timp, Mariana Didu îi dă o replică neașteptată, asmuțind ,,câinii conștiinței dureroase’’. Sunetul de o diafanitate celestă din ,,Cântarea cântărilor’’ îl regăsim, sprinten, în poemul ,,Cântă-mi frumusețea, iubite’’, care începe astfel: ,,încă din zori mi-a-nflorit rochița rândunicii,/ din pământ, în ochii viorii semințele păcatului au încolțit/ mi-a crescut pân’ la umeri dragostea
,,Poemele fiinţei’’ de Mariana DIDU [Corola-blog/BlogPost/93548_a_94840]
-
și-a considerat a fi esența ființei, spre a se convinge apoi de stuporoasa evanescență a lucrurilor: până și zeul e muritor, până și suprema vitalitate a formelor. Un adevăr comun, a cărui bruscă apercepție naște însă versuri pline de diafanitate: "ușile-s pe dinăuntru ferestrele la fel/ norocul meu aici e și el un mic zeu muritor/ pe care-l plimbă tata într-o cvadrigă/ când vine iarna iar păsările călătoare/ de aici se văd ca niște iluzii înghițite de
Despre demnitate by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/8451_a_9776]
-
primul om care a pășit pe lună. Foșnetul metalic produs de înaintarea mea pare nepământesc. Mă face fericit gândul că toată această zăpadă este a mea. Ideea de proprietate n-are, luată în sine, nimic vulgar, este întrutotul compatibilă cu diafanitatea zăpezii. Mulți oameni, schilodiți sufletește de ideologia comunistă, privesc cu circumspecție sau chiar cu dispreț simțul proprietății. Ei s-ar declara, în mod sigur, oripilați de bucuria cuiva de a fi proprietar de zăpadă. Din punctul lor de vedere, această
Proprietar de zăpadă by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/8880_a_10205]
-
Povestea îi lasă oarecum gînditori pe reporteri, dar în curînd interviul cu una dintre văduve provoacă stupid ilaritate amestecată cu anxietate. Încheierea oarecum poetică cu fantoma miresei străbătînd ruinele și care ar fi trebuit să fie de efect cade greoi, diafanitate lipită neinspirat la grotescul episod anterior al interviului. Poate că aceste paranteze care deschid și închid retrospectiva și istoria ar fi trebuit să lipsească sau să fie restrînse la un minimum necesar care să servească drept trambulină poveștii. Ciocnirea dificilă
Zgomotoasa nuntă mută by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/7857_a_9182]
-
poet cuvântul este energie: "mi-e greață și silă de jumătăți de măsură nu mai suport/ jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop/ nu mai pot îndura existența pe sfert existența-n surdină/ prudența resemnarea cumințenia îmi stau în gât mă sugrumă" (78, Praf, noroaie, zăpezi). Diafanitatea metaforizării, din poemele timpurii, compensează zona directeții lirice, precumpănitoare în anii din urmă: "dormi/ surâsul în colțul gurii uitat/ ca un fluture viu// e un fel al vieții/ de a-și răspunde sieși/ o/ auzi cum bate un os/ în
Vocația iubirii by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/7894_a_9219]
-
viziunea, concretizată în volumele publicate, atâtea câte au fost (patru, fără a număra și antologiile) și că nu am dobândit certitudinea că Dumitru Chioaru ar scrie o poezie livrescă. Mai degrabă, din pricina unei introvertiri consubstanțiale sinelui său, precum și a unei diafanități a percepției, cu care, așijderea, a fost hărăzit (și pe care întreaga critică ce s-a exprimat despre poezia sa i-a remarcat-o), el uzează de o anumită "scenografie" ușor prețioasă, detașată emoțional (pentru poet, cartea e o lume
Noblețea discursului by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/7346_a_8671]
-
ori trâmbe retorice, pe confesiunea când vibrant-afectivă, când numai prinsă în alint. Dar aceasta presupune efortul de a distila emoția, căci poeziile "eseistice" nu fac altceva decât să atârne ca un lest enunțiativ într-un câmp ce se vrea al diafanității. Poeta presimte, visează mereu în stare de veghe, cu viziuni fremătătoare, transformă în cuvinte, cum însăși spune, un fulg de zăpadă, transcrie ceea ce trăiește, cu limpezime dusă, însă, până la sublimare. Trece ușor de la discursul patetic la intimismul candid, de la neliniște
Confesiune continuă by Constantin Trandafir () [Corola-journal/Journalistic/7136_a_8461]
-
că, de una singură, desprinsă din ansamblul de imagini sfințite, icoana cade din rangul pneumatic și devine un lemn colorat bun de împodobit pereții. Sub unghi teologic, o icoană înfrumusețată prin proceduri picturale e o malformație care și-a pierdut diafanitatea - puterea de a lăsa să transpară elementul transcendent. Concluzie: nu se poate vorbi de progres în arta icoanei, tocmai de aceea icoanele autentice aparțin primului mileniu creștin, cel de dinaintea Marii Schisme. Un tratat a cărui austeritate teologică e îmblînzită de
Canonul icoanelor by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6291_a_7616]
-
întruchipează acest ideal, acela de a fi ușor, mai ușor decât aerul, tăind toate legăturile, orice contact, altfel decât pasager. Astăzi aici, mâine altundeva. Desigur, ceea ce propune Ryan pare nebunesc, însă el reprezintă reușita acestui concept, încarnarea unei utopii a diafanității, omul care plutește și care așteaptă să depășească cifra rotundă de 10 milioane de mile, idealul său concretizat sub forma unui card special destinat celor care au depășit cifra rotundă. Întrebat de pilot de unde este, Ryan răspunde gânditor: „Sunt de
Singurătatea lui Ariel by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/6486_a_7811]
-
de o percutanță metaforică și ideatică remarcabilă. Versurile transcriu un hieratism al gesturilor impalpabile, o mistică sui-generis a unor stări existențiale expurgate de orice imixtiune a realului impur. Accentele aglutinante ale unei materialități opresive sunt topite într-o retorică a diafanității, iar meditația asupra ființei și a rosturilor sale în lume își esențializează direcția, depășind enunțul periferic și atingând registrul unei reflexivități exemplare.” Cronica respectivă continuă încă mult, mult prea mult, cu fraze de acest fel. Sunt câteva observații de făcut
Ochiul magic by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/4723_a_6048]
-
de racolare”, ci pentru că se temea că, deși făcut fărâme, documentul ar fi putut să cadă în mâna „dușmanilor”). Vaza cu lalele s-a spart „cu un scrâșnet de parc-ar fi fost măsele în aer”. O propoziție-vers: adunând laolaltă diafanitatea văzduhului (liber) și scrâșnetul măselelor sparte sub pumnul irațional. Un zgomot care a făcut să sară, din dudul desfrunzit aflat în fața ferestrei, „pisica fabricii, cea cu urechea sfârtecată”: „O creangă încă mai vibra ca o trambulină”. Iar „trambulina” este aici
„Cuvintele dictează ce trebuie să se întâmple“ by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/4992_a_6317]
-
aduce un plus de expresivitate și profunzime întregului edificiu poetic. Un apetit pentru imaginea scăpărătoare, arborescentă, o navigare profundă în planul ideii, care acaparează spațiul poemului și conferă sensibilitate și emoție întregului edificiu liric. Un fast imagistic, o retorică a diafanității exemplare, un fel de euforie barocă a ceremonialului poetic, care creează vaste polifonii ideatice. O tensiune constantă a discursului liric, sprijinită pe o gesticulație amplă, asigură o coerență benefică a întregului edificiu poetic. Originalitatea frapantă a limbajului poetic face aproape
INVITAŢIE LA LANSARE DE CARTE de IRINA LUCIA MIHALCA în ediţia nr. 2148 din 17 noiembrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/344782_a_346111]
-
iar după 1990, conduce Editura Ion Creangă. Debutul, cu volumul Lumină cât umbră, se desfășoară în cea mai mare parte sub aripa învăluitoare a poeziei Constanței Buzea. Inegală, adunând texte cu vârste diferite, această primă carte impune un „univers de diafanități și frăgezimi vegetale, înscriind o sensibilitate dominată de obsesia purității” (Ion Pop). De altminteri, C. este un exemplu tipic de poet-punte între lirismul feminin al generației ’60 (Ana Blandiana, Constanța Buzea ș.a.) și cel al generației ’80 (Mariana Marin, Elena
CRASNARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286479_a_287808]
-
lui Zenon, Iași, 1994; Dimineața marelui oraș, Chișinău, 2003; Grecia imaginară, Chișinău, 2003; Orfeu și singurătatea, Chișinău, 2003. Repere bibliografice: Val Condurache, De la Nistru pân-la Tisa, RL, 1991, 26; Eugen Simion, Poezia lui Valeriu Matei, LA, 1995, 16; Alex. Ștefănescu, Diafanități, RL, 1995, 21; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 248; Emilian Galaicu-Păun, Poezia de după poezie. Ultimul deceniu, Chișinău, 1999, 128-132. M.C.
MATEI-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288065_a_289394]
-
că l-am iubit cândva”. Forța radiografică a privirii dictează acestei poezii cantonarea în universuri închise, cvasimaterne. Nu atât o apetență la minuscul, cum se observa în Vindecările și cum se va observa în Natură moartă cu suflet - sugestie și diafanitate -, cât o deschidere întru închidere, o energie risipită în mulțimi de elemente, refăcându-se tocmai prin alterare. Cu Mâna pe față (1984) și mai ales cu Ochiul atroce (1985) aproape nimic nu mai este „odihnitor” în poezia scrisă de U
URICARIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290378_a_291707]
-
al poeziei lui P., ca și felul în care mijloacele modernității devin mai pregnante. Retorismul este substanțial diminuat, discursul liric este definitiv mutat din albia confesiunii în aceea a formulării dense, lucid alcătuită pe temeiul aluziilor și al sugestiilor intelectuale. Diafanitățile și edulcorările romantice se contaminează de viziunea și expresia baudelairiană, virusate de „urâtul” estetizat. Venită tot din romantism, pasiunea cosmicității, fără a-și micșora cu nimic intensitatea, este formalizată în spirit expresionist. Ceva transcende în permanență elementele alcătuitoare ale lumii
PHILIPPIDE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288805_a_290134]
-
Pancevo, 1970; Aducătorul ochiului, Pancevo, 1974; Pronume-Zamenice, Vârșeț-Pancevo, 1981; Căpșuna în capcană, Novi Sad, 1988; În biserica Troia, Pancevo, 1992; Școala exilului, Craiova, 1998. Repere bibliografice: Radu Enescu, Petru Cârdu, „Menire în doi”, F, 1970, 11; Dan Mutașcu, Inteligență și diafanitate, SPM, 1975, 237; N. Barbu, Poetul Petru Cârdu, CRC, 1979, 8; N. Diaconu, Petru Cârdu, „Pronume-Zamenice”, R, 1983, 3; Tartler, Melopoetica, 74-77; Roșu, Dicț. lit. Iugoslavia, 61-62; Nicolae Coande, Profil liric: Petru Cârdu. Lupta omului cu șobolanul, R, 1991, 5-6
CARDU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286106_a_287435]
-
muzici. [...] Așa, pămîntul legat de cer prin țevile marilor vegetații se acoperă de strălucire sau umbră”. Asemenea exemple sînt numeroase În toate textele și ele indică o apropiere importantă de poetica suprarealistă, trimițînd, de pildă, spre universul de imponderabilitate și diafanități al unui Paul Eluard, dar avînd În față și modelul teoretic conturat de un André Breton despre „suprarealitate”, ca spațiu În care realul și imaginarul, Înaltul și adîncul, trecutul și viitorul Încetează să mai fie percepute contradictoriu. Tot către propozițiile
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
zeități etc. Toate acestea indică o Înseninare a condeiului, paralel cu diminuarea simțului moralizator. În afara unei trimiteri: „marea-cuviință Îți dă al său glas” - nu sînt formulate opreliști morale. Copila cu pasul mâi mîndru decît acela al Aurorei (să reținem transparența, diafanitatea imaginii!) este un „model al virtutei”, dar virtutea, dacă luăm În seamă argumentele poetului, virtutea decurge din frumusețea obiectului erotic. Frumusețea e virtutea ei sau invers. Imaginile, puține cîte sînt și deja folosite de literatura anterioară, sugerează o eliberare (parțială
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
liră și mută, și duioasă. Cu degetu-ți de roze, d-albeața unui crin, Deșteaptă-n ea un sunet, Elviră-Înamorată; Cu-acel sunet imită pe coarda-nfiorată CÎntarea mea din urmă și ultimul suspin.” Două remarci putem face privitoare la aceste versuri: diafanitatea, Întîi, a portretului, și asocierea, apoi, a erosului cu simțul creației. Dragostea și poezia constituie un binom binecunoscut. Cumpătatul părinte dă semne de nerăbdare. Erosul deșteaptă În el acel nesațiu sacru față de obiect, nesațiu pe care-l Întîlnim și În
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
romantic (preromantic) În care se prelungesc, la noi cel puțin, elemente de mitologie clasică. El va căpăta desăvîrșire În poezia lui Eminescu la care erotica reprezintă un mod de a cuprinde marile mituri ale existenței. Sensibilitate maladivă, vocație a morții, diafanitate și, mai ales, o poziție privilegiată În lume. În ierarhia afectivă, iubirea trece pe primul loc. De la Eliza la Veronica aflăm toate nuanțele unei feminități care exprimă În grad maxim răul veacului. În locul Seducătorului apare Logodnicul, acela ce aspiră spre
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]