298 matches
-
o disoluție a conceptelor de bază ale filosofiei occidentale, în urma căreia sunt revalorizate efemerul, contingentul, persuasivul, gândirea slabă etc. Inversarea raportului logică retorică în postmodernism a condus la eliberarea forței retorice a textelor, care a dat o altă tonalitate dominantă discursivității postmoderne. Asumând discutarea retoricii în contemporaneitate pe nivelurile argumentativ, metafizic, poetic și textualist, direcțiile de cercetare din postmodernism converg către susținerea ideii conform căreia postmodernismul a contribuit, în special, la dezvoltarea retoricii metafizice și a celei textualiste. Un alt punct
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
este pe deplin diferențiată, cei doi termeni folosindu-se preponderent sinonimic, incursiunea în teoriile care s-au construit în jurul lor a deschis, pe lângă o gamă de precizări terminologice necesare, și calea unor intersecții discursive care au format o parte din discursivitatea postmodernă. În acest sens, importanța tel-quel-ismului pentru postmodernismul francez este evidențiată, la fel ca și o seamă de teme deja comune postmodernismului în general (precum moartea autorului, scriitura ca eveniment, practică, putere, deconstrucție etc.). Reflecțiile pe marginea acestor subiecte au
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
pentru care postmodernismul înseamnă sfârșitul doar al unui anumit mod de a scrie filosofie, sau, chiar și mai puțin decât atât, doar reevaluarea radicală a modalităților de filosofare din modernismul european. Preluând ideea de poetică a postmodernismului de la Linda Hutcheon, discursivitatea postmodernă își întregește prezentarea prin adăugarea unor proceduri noi (citare, parodie, relexicalizare etc.). Discursul este acum considerat un vector de problematizare, în urma căruia situările nu pot fi decât provizorii, limitate contextual, dar deschise intertextului și subtextului. Ideea esențială a lucrării
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sociale, culturale și istorice și dezvoltări ale utilizărilor. Discursul este unul dintre numele posibile pe care îl putem da" (p. 3). În această înțelegere, important rămâne contextul în interiorul căruia ceva capătă semnificație și se înscrie astfel în fenomenul general numit discursivitate. Obiectul de analiză devine activitatea contextualizată, iar acest demers își poate manifesta valabilitatea doar în prezența supoziției caracterului social al discursului. 263 Steven Connor, op. cit., p. 21. 264 Adriana Babeți, Delia Șepețean-Vasiliu (coord.), Pentru o teorie a textului. Antologie Tel-Quel
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
cu forță în fața momentului final, în fața morții, înainte de shakespeareana rezonanță a tăcerii. [...] Și așa cum la Caragiale "legea artistică se vădește a fi măsura extremă manifestată prin concizie", Alexa Visarion își respectă limbajul ales, conferind filmului forța de sugestie, eliberată de discursivitatea unui dialog stufos și explicativ, de pleonasmul unui comentariu muzical, de platitudinea unei imagini comode. Liviu Rozorea, hangiul Stavrache, se arată a fi un excelent actor de compoziție, construind dualitatea afectivă a personajului său prin limpezimea gestului și vibrația trăirii
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
ca fiind instanța non-judicativă cea mai radicală, prin însăși "formula" non-judicativă a sensurilor ei. Este, cred, cea mai firavă și pentru că împrumută forma poematică, așadar o formă care se află în afara formelor posibile puse sub "critica" reducției judicative, acelea ale discursivității analitice și dialectice; de aici dificultatea de a se impune într-un orizont dominat sub toate aspectele de regulile judicativului constitutiv. Dar, cum știm, filosofia a mai avut o asemenea formă, altădată; e drept, fără să aibă sarcina pe care
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
la care participă rostirea filosofică -, pe care l-am numit deja judicativ constitutiv sau dictatură a judicativului. L-am numit astfel, dată fiind norma pe care se întemeiază toate aceste prescripții, principiul care susține toate regulile funcționale în topos-ul discursivității, decisive în privința acceptării elementelor semnificative ale analiticii și dialecticii, precum și în aceea a respingerii elementelor care nu sunt bine formate: adevărul însușire fundamentală a cunoștințelor este calitatea unei singure forme a gândirii, anume judecata; ceea ce înseamnă că logicul se concentreză
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
forme a gândirii, anume judecata; ceea ce înseamnă că logicul se concentreză în judicativ, că logos-ul însuși, redus la aspectul său formal, locuiește exclusiv în topos-ul judecății. Dar normativitatea judicativă se extinde de la judecata propriu-zisă către toate instanțele orizontului discursivității: formal, este vorba, cum am arătat mai sus, despre multiplicarea structurii judicative (logice) originare S P, în forme logice mai complexe, cele care alcătuiesc, încă o dată spun, strict formal, structura discursului: a) este vorba despre raționament (raționare, termen care accentuează
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Scenariile teoretice (contemplative), speculative, aporetice, "teoriile" filosofice, construite pe temeiul analiticii și dialecticii, dar, de asemenea, demersurile științifice care propun "cunoștințe", apoi demersurile ideologice etc. participă, desigur, la judicativul constitutiv. Unele dintre "regulile" fundamentale prin care acesta domină topos-ul discursivității pot fi formulate astfel: 1) logos-ul trebuie să apară de-naturat, ceea ce înseamnă că gândirea operează cu precădere în sens formal, expresia acestei de-naturări fiind logica, iar consecința directă, pentru discurs, este constituirea analiticii și dialecticii; 2) adevărul trebuie să
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
anumită legătură cu "lucrul" (mai bine zis, cu starea de lucruri), cel puțin în înțelesul de "acord" al enunțului cu starea de lucruri pe care acesta o "re-dă"; 3) principiile care pun în regulă tot ce se află în orizontul discursivității, pe temeiul cărora sunt formulate problemele "logice" semnificative, apar structurate dihotomic, adică pe structura diferenței speciilor contradictorii, dar ele conțin un sens predeterminat care devine evidență pentru gândire, rostire, făptuire; iată astfel de structuri "arhetipale": a) raționament corect sofism; b
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
eristice), care la rândul lor sunt utilizate în filosofie și în oricare altă "știință". Această ultimă funcție a topicii (dialecticii) este cu totul semnificativă și pentru problema de care ne ocupăm, pentru că ea se referă la o condiționare "formală" a discursivității; de fapt, ea vizează principiile oricărui tip de discurs, dar în sensul că le predetermină, prin topoi deși, cum precizează "logicianul", printr-o cercetare serioasă a originii lor (intuitive sau/și opinative) și le prezintă apoi ca fiind, cumva, necesare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
concentrate în sensul de "substrat" (S) și în cel al operației de "predicare" (P). Preluând astfel de funcții de administrare a regulilor privind adevărul (de la bun început luat în sens "tehnic", ca valoare de adevăr), analitica și dialectica reglează elementele discursivității, adică le predetermină, constituindu-le. În fapt, ele capătă, cuprinse de toate aceste condiționări, statutul de modele de discurs în limitele judicativului constitutiv; din fapte condiționate (șirul de condiționări a fost ilustrat mai sus), ele devin condiții ale oricărui tip
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fiind condiționările discursului dinspre dictatura judicativului, căreia tocmai Aristotel, prin proiectul logicii-organon și prin cele două modele de discurs, analitica și dialectica, i-a consacrat puterea și i-a construit "mijloacele" intervenției sale regulative și mai cu seamă constitutive în discursivitatea de orice tip. O meontologie ca o condiție a unei ontologii veritabile: acesta ar fi sensul unei reajustări a topos-ului discursivității, pornind de la ideea adevărului -corespondență, de la cea a corectitudinii, care o subordonează, formal (judicativ) pe cea dintâi, de la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
i-a consacrat puterea și i-a construit "mijloacele" intervenției sale regulative și mai cu seamă constitutive în discursivitatea de orice tip. O meontologie ca o condiție a unei ontologii veritabile: acesta ar fi sensul unei reajustări a topos-ului discursivității, pornind de la ideea adevărului -corespondență, de la cea a corectitudinii, care o subordonează, formal (judicativ) pe cea dintâi, de la celelalte elemente ale spațiului judicativ, în "formă" și active deja în opera logică și filosofică a lui Aristotel. O meontologie, cu sensul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de aceste două modele de discurs, corpusuri normative, orizonturi teoretice, cu cât o găsim și o recunoaștem în cazul ontologiei, adică al disciplinei filosofice originare. Faptul că analitica și dialectica au ajuns la un moment dat să domine spațiul întregii discursivități constituie o dovadă a destinului judicativ al gândirii filosofice, o probă a "lucrării" judicativului chiar și în momente ale gândirii anterioare dominației sale recunoscute. Judicativul constitutiv, odată instituit și în orizontul filosofiei fapt semnificativ pentru că de acum se va manifesta
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
mai este, în primul rând, un subjectum, ci este un act. Desigur, ne putem întreba: Ce rezultă prin acest act? Ce se ivește? Unde se ivește? Când se ivește? etc. Toate aceste întrebări sunt legitime. Răspunsurile, însă, chiar dacă iau forma discursivității, formal identice cu aceea proprie judicativului constitutiv, nu pot, în propriul lor, decât să semnaleze "evenimente", "răsăriri", fiecare eveniment sau răsărire constituind un fapt propriu unei ființări. Potrivit dictaturii judicativului, evenimentul (luat ca generic pentru toate "întâmplările ne-formale", încărcate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
-n toamnă! Trunchiu-adânc, fără grămezi/ Verzi, de inimi, la picioare, sângerii. În loc de pleoape,/ Două, numai, niciodată veștejind. Ca să nu vezi,/ Veșnic, Lumea, Ți-ajutară. Una ți-ai pierdut-o. Poate / Porumbelul s-o aducă ...” (Viața din arcă). Rarele recăderi în discursivitatea întâlnită în primele meditații ale lui S. nu știrbesc unitatea acestei cărți, în care propensiunea către idee („aridele poteci ale Duhului”) și dezbaterea interioară sunt organic absorbite în mit. Desprins de patosul înfruntărilor, Poemul sistemului solar, plachetă alcătuită dintr-un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289877_a_291206]
-
mai târziu, în povestirile Zile de arșiță (1966) și Tăcere și strigăt (1977). Tendința de a sparge clișeele și de a introduce soluții artistice proaspete este proprie și romanelor Cântecul își face cale (1961), unde, în dorința de a evita discursivitatea, autoarea imprimă discursului epic un elan romantic, și Cumpăna (1970). Romanul Vârsta de argint (1979) coboară până la nivelul unei publicistici fade. Opera cea mai izbutită e romanul Recviem pentru Maria (1986), în care, bazându-se pe date arhivistice și pe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287970_a_289299]
-
relațiile rațiune-nerațiune, sexualitatea, penitența, supravegherea și controlul, panoptismul, raporturile complexe ale puterii-cunoaștere, relațiile de putere și de cunoaștere din cadrul societățiilor, biopolitica și bioistoria, tehnologiile, tehnicile de guvernare, raporturile dintre practicile discriminante și protejarea privilegilor de grup) a deschis o întreagă discursivitate contemporană în universități din întrega lume. A urmări o temă foucauldiană acolo unde ea se intitulează (de exemplu, nebunia în Istoria nebuniei în epoca clasică, sexualitatea în Istoria sexualității) rămâne o pretenție din moment ce Foucault gândește disparat, discontinuu, clar-obscur, iar a
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
din urmă la Editura Eminescu, până la pensionare. A debutat cu versuri în revista liceului, „Flori albastre” (1950), iar prima ei carte, Balade pentru orele de seară, apare în 1969. În volumele de versuri, B. versifică egal, cu ușoare căderi în discursivitate, fără să provoace nici elogii critice, nici repudieri tranșante. În această întindere de lirism reținut, care atinge în cele din urmă un nou echilibru rezultat din sublimarea tristeților și a singurătății, se găsesc și insule de vers meșteșugit: „Și umerii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285671_a_287000]
-
familiile Smith și Martin nu mai știu să vorbească pentru că nu mai știu să gândească"116. Explicația nefuncționalității limbajului este, deci, lipsa suportului rațiunii, instalarea "neantului, ca sursă generatoare a absurdului, în edificiul logicii, în aserțiunea logică și în universul discursivității în general"117. Recursul frecvent de raționamente se face în sens parodic, cu scopul subminării prestigiului logicii ca mijloc de a accede la un adevăr absolut. Falsitatea silogismelor, relativismul deducțiilor logice, limita gândirii umane mascate printr-o rețea de teorii
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
glas din pământ,/ Mă cheamă mormintele, fagii;/ Mă dor anii pribegi, m-apleacă desagii./ Aș vrea să mă-ntorc cu iuțeală de vânt”. Întregul poem, conceput ca o rugă într-o biserică a Bucovinei dintotdeauna, se încheie aproape apoteotic, dincolo de discursivitatea în care alunecă pe alocuri glasul liric: „Și curând vor vedea vânzătorii de Ialte,/ Caiafa cu vițelul de aur și comisarul ateu,/ Cum se ridică din morți neamul meu;/ Spre-altarul Tău, din lumi mai înalte,/ Cum coboară majestos Dumnezeu...”. Ultima
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288985_a_290314]
-
jertfă și renaștere spirituală, cosmicul se transformă din peisaj în rost, în destin stelar al ființei, moartea e doar adormire. Poetul damnat pare că se transformă chiar în cântec, tinde spre reculegere și meditație, ceea ce îl determină să renunțe la discursivitatea narativă și la descriptivismul melodic al începuturilor. În marea și-n mormintele din noi reprezintă, probabil, cea mai semnificativă carte de cântece ale lui P. Romanul Băiatul drumului (2000) ilustrează altă dimensiune, cea narativă, ce se lăsa întrevăzută pe alocuri
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288985_a_290314]