298 matches
-
cu gândul la estetica barocului, dar și la voga postmodernă a performance-ului. Într-adevăr, într-un anumit sens am putea spune că, la fel ca în Pao Pao, asistăm și aici la manifestări ale unei logici performative, indicii ale unei discursivități aflate în perpetuă metamorfoză. În loc de o abordare „strategică” a construcției textului, care s-ar cantona într-un topos sigur, bine delimitat, cum se întâmplă în cazul operelor canonice, cu Bilete pentru prieteni ne aflăm în fața unui parcurs „tactic”293, compus
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
povești”. Dacă, așa cum remarca Alfonso Berardinelli, „a povesti, a exprima, a raționa și a reprezenta erau pentru Breton și pentru Valéry lucruri ce trebuiau să rămână dincolo de limitele scrisului poetic”418, pentru reprezentanții poeziei de care ne-am ocupat, excluderea discursivității și a referențialului nu mai reprezintă deloc o prioritate. Dimpotrivă, ei se reorientează spre recuperarea acelor genuri și stiluri considerate multă vreme nepoetice, reabilitând în special narativul și dramaticul, într-o mișcare recuperatorie ce ne-a îndreptățit să vorbim de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Pasărea Rok etc. În volumul din 1982, Scrisori de acreditare, lirismul, de asemenea unul interiorizat, se cerebralizează, spațiul poemului se modifică, în sensul citadinizării optzeciste, adesea cu inserții metaforice surprinzătoare, de tip expresionist. Tema trecerii, din ce în ce mai obsedantă, conferă, dincolo de camuflajul discursivității, un tragism melancolic: tragismul neputinței de a fixa emoția sau de a ieși definitiv din „lumea” culturii în adevărata lume a vieții. Substituiri (1983) este o culegere eteroclită, în care se întâlnesc mai multe influențe sau tipuri de discurs practicate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290091_a_291420]
-
Călătorie de noapte). Apropiindu-se de Ileana Mălăncioiu prin prezența filonului moral și de Gabriela Melinescu prin impulsul vitalist, T. se distinge în contextul poeziei actuale prin rafinamentul unui discurs liric foarte bine dozat, pe muchia dintre simbolismul neomodernist și discursivitatea poetică postmodernă. SCRIERI: Apa vie, București, 1970; Chorale, București, 1974; Hore, București, 1977; Astronomia ierbii, București, 1981; Scrisori de acreditare, București, 1982; Substituiri, București, 1983; Melopoetica, București, 1984; Târgul de animale mici, București, 1985; Achene zburătoare, București, 1986; Școala de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290091_a_291420]
-
Jablin, Putnam șed.ț 2001, p. 11); modelul tinde să urmărească dimensiunile contrastante ale teoriilor comunicării (figura 8): Figura 8. Adaptare după modelul lui Deetz privind studiile asupra comunicării organizaționale Astfel, se pot identifica patru perspective în ceea ce privește abordarea studiilor privind discursivitatea: normativă, interpretativă, critică și dialogică. Studiile normative tind să accepte organizațiile ca obiecte ce există în mod natural, deschise spre descriere, predicție și control. Studiile interpretative definesc organizația ca fiind un loc social, un tip special de comunitate care conține
[Corola-publishinghouse/Science/1885_a_3210]
-
putea despre mine, căci m-ați făcut să depășesc limitele filosofării pe care mi le-am prescris”. Teama, reluată și aici, de a nu depăși limitele propuse pentru filosofare exprimă intenția carteziană de a menține argumentația În limitele raționalității, ale discursivității și ale unei reale obiectivități. Convingerea că filosofia trebuie să se folosească doar de mijloacele rațiunii, chiar și atunci când este vorba de argumentarea existenței lui Dumnezeu, este rostită hotărât, o dată mai mult, la sfârșitul Meditației a treia: „Întreaga forță a
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
constat că vechea părere a lui Panu despre Scrisoarea III mai are curs și acum. În genere, cele cinci Scrisori sunt, uneori, cum văd, în opera lui Eminescu un aspect mai puțin prețuit (sau în tot cazul cu rezerve) din cauza discursivității lor și a caracterului lor „epic” (adică, dacă înțeleg, oarecum anecdotic și instructiv) și din cauza „criticii de moravuri” pe care o presupune însăși specia lor de „satiră”. Unei atitudini de Aristarc nu i se acordă mari șanse poetice; sfera poeziei
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
este adecvată obiectului, În cazul de față obiectul estetic, ea Începe să capete prin pulverizare toate atributele pe care această „divinitate necunoscută” le capătă când e prezentată Într-o manieră discursivă. Și atunci, o analiză a experienței mistice, care scapă discursivității sau care, atunci când se Întoarce, Încearcă să exprime prin discursivitate ceea ce a constatat experiențial, nu poate reuși decât parțial. Cum ar putea funcționa un obiect estetic, nu atât În absența sensurilor, cât În absența unui sens general? Oricât s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
Începe să capete prin pulverizare toate atributele pe care această „divinitate necunoscută” le capătă când e prezentată Într-o manieră discursivă. Și atunci, o analiză a experienței mistice, care scapă discursivității sau care, atunci când se Întoarce, Încearcă să exprime prin discursivitate ceea ce a constatat experiențial, nu poate reuși decât parțial. Cum ar putea funcționa un obiect estetic, nu atât În absența sensurilor, cât În absența unui sens general? Oricât s-ar multiplica sensurile parțiale ale fragmentelor de text, este vorba totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
al finalității urmărite, cât și al gramaticii discursive (al organizării textuale) și al stilului. De certă utilitate sunt considerațiile lui Alexandru George 93 referitoare la cele două etape ale scrisului publicistic arghezian, care constată o evoluție a stilului dinspre zona discursivității, accesibilității, pragmatismului imediat, raportării interesate la real spre poeticitate, alegorie, gratuitate, hedonism estetic etc. Astfel, criticul înțelege pamfletul arghezian drept "un moment extrem al creației sale artistice" și, ispitit și el de o abordare comparativă, va insista asupra afinităților psiho-structurale
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
publicistic românesc. Dimensiunea ludică plasează, ab initio, discursul arghezian într-un spațiu al artisticității gratuite, aflat la extremitatea celui retoric, în care excelează gazetarul Eminescu. Cei doi poeți și, jurnaliști evoluează, așadar, în registre diferite: unul retorico-polemic, definit de principiile discursivității și ale elocinței de tribună (Eminescu), iar celălalt polemico-pamfletar, guvernat de hedonism estetic (Arghezi). O dată cu acesta din urmă "intră în rol pamfletarul-poet, care, recurgând la o falsă narațiune, transformă vulgaritatea nudă a faptului cotidian într-o poezie a evenimentului punctat
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
incriminant este, asemeni "cireșei de pe tort", dacă ne e permisă asocierea, lăsat la final; el face obiectul unei culpe minore și, de aceea, perspectiva enunțării se poate schimba radical. O tendință constantă și firească, în publicistica polemică argheziană, este abandonarea discursivității retorice în favoarea unui lirism iconic al agresivității, care preia dubla funcție (expresivă și argumentativă) a metaforei, fapt semnalat, de altfel, și de o însemnată parte a exegezei. Într-un articol amplu (prin raportare la cele mai multe din gazetăria sa), publicat în
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
și Ion Minulescu. Dorința lepădării de materie, a desprinderii de lut, a înălțării spre azurul spiritului constituie matca întregii sale poezii, ceea ce este sugerat, între altele, și de utilizarea insistentă a simbolurilor și metaforei zborului. Versul relevă însă, nu o dată, discursivități și o exaltare imagistică artificioasă. Călătoria la unul din leagănele civilizației îi descoperă lumi fabuloase, devenind prilej de confruntare cu sine însuși și sursă pentru o lirică a descripției reflexive, ca în Peregrin la Ninive (1988). O chemare specială către
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288931_a_290260]
-
față de certitudini și dogme, plasându-se într-un interval al relativului, ceea ce înseamnă, cu vorbele lui, intervalul lui „poate”/„parcă”, „oare”, „totuși”. Din conștiința relativității se naște și ironia reactualizată original în cele două cărți. Există în ele și multă discursivitate, dar aceasta ilustrează doar aparent și în parte conformarea la imperativele oficiale ale poeziei pe înțelesul tuturor. „Muntean”, „bucureștean”, „Mitică” (așa cum i s-a spus), pentru D. agorafilia, oralitatea/locvacitatea, anecdotismul parabolic (uneori și numai tezist-didactic), dedublarea de tip ironic
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286907_a_288236]
-
figurat) care amenință planeta. Herald al luminii și al albului (simboluri centrale), poetul încearcă totodată să restituie Cuvântul, glorificând harurile salvatoare ale poeziei. Paranteza Lunii (1985) continuă și mai patetic această revoltă împotriva agresiunii răului și absurdului, uneori cu primejdia discursivității și a tezismului, și tot astfel Stelele strigă (1988), unde logica naturii e instituită ca model: „Pildă să-ți fie zorii / Care nu absentează nicicând, / Firul de iarbă / Cu legile lui.” Ambivalența acestui univers e potențată în Timp răstignit (1991
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287321_a_288650]
-
sunt naivi, Aici a trăit poetul ș.a.). Alteori gândul extincției e transpus într-o imagistică astrală: „Numai o dată, mineralizat, / voi atârna de stea, balast ciudat, / și ochii se vor auri pe rând / de colbul stelei ruptă din pământ...” (Numai o dată). Discursivitatea și tonul colocvial din prima carte se accentuează în Ierburi și raze (1974), unde Ț. conversează, ca alți confrați postbelici, pe diverse teme lirice, cu o emoție stăpânită. El își pune întrebări asupra rostului lumii, într-o frazare fluentă, uneori
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290191_a_291520]
-
pentru poezie. Lirica lui S. se situează, începând cu versurile care compun placheta Din trâmbițe de aur, în atmosfera simbolistă, cu o înclinație accentuată spre decorul baroc. Se întâlnesc aici toate elementele recuzitei simboliste: vis, senzualitate, erotism, muzicalitate, dar din cauza discursivității, greu de evitat și ulterior, estetica proprie orientării este trădată în spiritul ei. Poetul adoptă „strategia” retorică tipică - numerele mistice: șapte balcoane, șapte cupole, sau culorile ermetice: etajera neagră, noaptea violetă, arbori albaștri ș.a.m.d. - și imaginează decoruri exaltante
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289848_a_291177]
-
imaginarului, pentru că, așa cum poate fi el înțeles, este o lume interioară a memoriei, o proiecție ordonată în mentalul colectiv, în baza principiului de unificare și a celui de diferențiere de care dă dovadă "simțul comun" identificat de Aristotel; el enunță (discursivitatea), gândește (raționalitatea) și simte (perceptibilitatea). Senzația, condamnată la Platon, este și la Aristotel o alterare a cunoașterii raționale, dar pozitivă, care actualizează astfel o "putere" ("potență"). În perceperea culorii și a luminii, ființa nu se poate înșela niciodată, în timp ce imaginația
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
cea mai directă este un regim schizoid, vital și în același timp traumatic pentru respirația poemului. Schizoidia este explicitabilă printr-o serie de cupluri tensionate și antinomice, descompunând cele două sintaxe care intră în compoziția poeziei lui R.: obscurizare versus discursivitate, „comedia literaturii” versus comedia realului, obsesia ultraliteraturizantă, mallarmeeană, a Cărții versus obsesia civică a adevărului dinafara literaturii, obsesia adecvării la real (obsesia „descrierii” unor lucruri umile) versus conștiința că realul nu furnizează decât o referință minoră, nedemnă, secătuită, ingeniozitate în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289365_a_290694]
-
-se din lirica eminesciană și din poezia lui George Coșbuc, versurile publicate în F.-F. nu pot depăși sfera epigonismului. Eticul și etnicul prevalează în alchimia acestei poezii. G. Tutoveanu scrie poeme senine, optimiste, situate între descriptivism pur (Stol) și discursivitate triumfalistă (Fii gata). D. Nanu profesează un lirism duios, cu accente reflexive (Primăvara, Sunt mângâierile durerii), dar și epicul istoric (Pribegia lui Petru Rareș). Corneliu Moldovanu aruncă o privire nostalgică spre vechea boierime românească, în versuri ce vor constitui mai
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286969_a_288298]
-
o organizare textuală de un loc social determinat. O altă perspectivă definițională este cea oferită de J.- M. Adam care distinge între "analiza discursului", "analiză de discurs" și "analiza discursurilor": primele două concepte ar trimite către o teorie generală a discursivității, în timp ce al treilea s-ar referi la diversitatea practicilor discursive umane. Analiza discursului a cunoscut abordări diferite și în funcție de diversificarea eșantioanelor reprezentative de analiză sau a ceea ce lingvistica de corpus denumește corpus de analiză. P. Charaudeau și D. Maingueneau disting
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
informatice. Avînd în vedere particularitățile domeniului, în special centralitatea noțiunii de "discurs" (văzut ca intra- și extra-discurs), construirea și funcționarea corpusului nu poate fi, în analiza discursului, o simplă etapă metodologică. Constituirea corpusului antrenează de fapt o întreagă concepție asupra discursivității, asupra relației discursului cu instituțiile, devenind astfel o problematică esențială pentru înțelegerea domeniului însuși. În acest cadru de analiză a faptelor de limbă, mai mult poate decît în altele, activitatea de constituire a corpusului și de interpretare a rezultatelor este
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ca spațiul semantic între figurat și propriu. În pragmatică, cuvîntul figură este înțeles ca dublet al noțiunii de "față", ilustrînd interacțiunile, căci pe această noțiune sa bazează teoria politeții lingvistice. Abordarea pragmatică pare cea mai aptă să reconcilieze figuralitatea și discursivitatea, aceasta din două motive: ea normalizează figuralitatea în funcționarea obișnuită a limbajului; ea oferă mijloacele adecvate pentru a studia aspectele cognitive, enunțiative și contextuale ale figurilor. V. față, politețe, retorică, trop. DU MARSAIS; HJELMSLEV 1943; GENETTE 1966; GREIMAS 1966; DUCROT
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ilustrează în mod deosebit (precum satira și pamfletul). Se pot stabili și fenomene de enunțare localizate: insulta, apostrofa, negarea, adjectivele tari, formele fatice ("spune dar...", "crezi tu..."), tehnicile argumentative (citate trunchiate, amalgamări) etc. Polemica se poate folosi pentru a caracteriza discursivitatea și, de aceea, unele interpretări pragmatice plasează afrontul în centrul activității lingvistice. V. dialogism, interacțiune, interdiscurs, neînțelegere, politețe. GREIMAS - COURTES 1993; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO POLIFONIE. Termenul polifonie este împrumutat din limbajul muzical și constă în combinarea mai multor voci
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
clasificărilor în tipuri și genuri de discurs este deseori nesatisfăcătoare și nu exclude categorizările care se încrucișează. Pe de altă parte, obiectul analizei discursului nu este în mod fundamental legat de tipologie, fiindcă urmărește să construiască modele de relații între discursivitate și exterioritățile ei sau cel puțin de a descrie formele de amestec a modului de enunțare și a mediului social determinat. Cuvîntul topologie este un termen matematic cu semnificația "studiu al proprietăților ce țin de vecinătate și al invariantelor dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]