645 matches
-
doi Măgureni de la începuturile unor veacuri diferite e înțeles ca o afirmare de titlu nobiliar dintr-o simplă prejudecată, cultivată de critica pregătită să găsească în viața personajelor viața autorului. Obișnuință de lectură pe care, aici, textul nu o susține. Disonanțele dintre relatarea Povestitorului de la început și cea a lui Pașadia - care, în fond, e tot a Povestitorului - se reduc la una singură. Cea care îl opune pe balcanic apuseanului. În fragmentul de la începutul Crailor unde Povestitorul spune istoria lui Pașadia
Mateiu Caragiale la Curtea-Veche - PRIVIREA POVESTITORULUI by Cătălin Constantin () [Corola-journal/Journalistic/14752_a_16077]
-
o viziune a dezordinii generalizate. Dereglărilor spiritului le răspund cu fidelitate dereglările universului fizic, așa cum un obiect și-ar proiecta umbra. Armonia e definitiv compromisă printr-un imaginar consecvent întru sarcasm: "prin piețele armoniei/ se furau mere și stanțe/ înmugureau disonanțe/ un centru de gravitație/ vag vagabond/ și un magnetism fără grație// îmbrăcăminte impusă/ păpuși colorate în baloane/ și măști de plastic în saloane/ se lipeau de stele/ pe zborul muștelor rebele/ vișine putrede/ capcane de fum/ îmi făceau curte de peste
Un optzecist întîrziat by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14821_a_16146]
-
ar putea fi socotit un Arghezi radicalizat, redus, prin eliminarea notelor idilice și a unei dialectici compensatoare, la fața sa neagră, la decompoziția cronică a perspectivei ce pare fără scăpare. Precum autorul Cîntecelor negre, la Liviu Georgescu încrîncenarea se permanentizează, disonanța devine lege, densitatea factorilor rebarbativi e atît de mare încît duce la o inevitabilă senzație de saturație. Ne aflăm într-un mediu ca și irespirabil, unde aerul e secat de flăcări infernale. O exaltare pînă la paroxism a urîtului pare
Un optzecist întîrziat by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14821_a_16146]
-
carte destinată celor ce se pregătesc pentru bacalaureat sau pentru admiterea la facultate. De altfel, asemănarea cu cărțile apărute în colecția Lyceum e frapantă odată ce ți-ai aruncat ochii pe prima pagină: "monografie, antologie comentată, receptare critică". Există o anume disonanță între acest format cu iz pedagogic și monografia în sine, suficient de consistentă pentru a supraviețui ca atare (fără textele antologate sau "dosar de receptare critică"). Pe de altă parte, originalitatea demersului critic e mult mai bine pusă în valoare
De la Mara la evrei and maghiari () [Corola-journal/Journalistic/14374_a_15699]
-
bilă neagră) a dispoziției sale dominante. "Sufletul", pivot al confesiunii lirice consacrate, i se pare nesatisfăcător, incapabil cum e a se reîntoarce la inocența paradiziacă, dar și a se detașa de nostalgia ei concretizată în exercițiile posturii damnate. Măcinat de disonanțe, frustrări, suferințe date în vileag ori numai deductibile din reflexul lor în neistovitul în resurse naturalism estetizat: "Cădea pe mozaic păcătosul de preț din mine,/ chipul tău de marionetă se-acoperea de alge ca un înecat,/ apos mi-era sufletul
O Veneție "monstruoasă" by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15268_a_16593]
-
mii de încîntări"? Structura eminamente barocă a operei înclină cumpăna spre varianta secundă. Extrag în treacăt din Adrian Marino (Dicționar de idei literare, I, 1973) cîteva trăsături ale barocului: echilibru instabil, mobilitate, metamorfoze, predominare a decorului și iluziei, tendință spre disonanță și contrast; conștiință estetică; intuiția corespondenței artelor, imaginilor, senzațiilor; efecte de surpriză, noutate, varietate; hedonism estetic, anticipări ale ideii de "joc" și "gratuitate"; creație intelectuală, lucidă, opusă inspirației; noi genuri literare, tendință spre deschiderea, elasticizarea și dezagregarea formelor... Toate se
Epistolă către Odobescu by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Imaginative/8123_a_9448]
-
normelor realismului socialist: armonizările major-minor à la Dunaievski erau binevenite, chiar și orientalismele modale, în stilul lui Haciaturian, erau încă permise, în schimb Stravinski fusese anatemizat. Modul particular în care tarafurile sătești își armonizau muzica, adesea «de-a-ndoaselea» și cu multe disonanțe, era privit ca incorect. În partea a patra a Concertului Românesc există un pasaj, în care un fa diez se aude în contextul lui Fa major. Acesta a fost un motiv suficient pentru aparatnicii responsabili cu arta, pentru a interzice
György Ligeti şi balada Mioriţa. In: Revista MUZICA by Constantin-Tufan Stan () [Corola-journal/Science/244_a_481]
-
mp și p (măs. 64). Silabele folosite sunt ma, ra, na, raportul cuvânt-sunet fiind atât 1:1, cât și 1:2, 1:3, 1:4 sau 1:5. Compozitorul apelează deci la o desfășurare melodică silabică dar și melismatică. Contextul disonanțelor este evidențiat prin mai multe ipostaze: amintim printre acestea clusterele, suprapuneri concomitente ale sunetelor în acorduri complexe - pe de-o parte, iar pe de altă parte pasajele cu intonație aproximativă, unde sunetele sunt atinse prin glissando. Se observă evitarea rezolvărilor
Citatul în creația pentru saxofon a lui Ștefan Niculescu (II) by Irina Nițu () [Corola-journal/Science/83129_a_84454]
-
perechi. Astfel, vocile înalte (sopranele 1-6 și saxofonul sopranino) au ritmuri aproape identice și profiluri melodice asemănătoare. Pe același principiu își desfășoară discursurile celelalte două divizii (S7-10+A1-2 respectiv A3-8). Cu toate că fiecare voce permută un număr restrâns de sunete, intensa disonanță a secțiunii se datorează cromatizărilor puternice, ciocnirilor intervalice și rapidității cu care ele au loc în cadrul măsurilor. Totuși, detaliul nu se pierde în favoarea generalului. Saxofonul sopranino și percutanța cu care acesta își intonează linia melodică permite urmărirea clară a filonului
Citatul în creația pentru saxofon a lui Ștefan Niculescu (II) by Irina Nițu () [Corola-journal/Science/83129_a_84454]
-
și-a vîndut copiii unui sirian”. Cathartica evadare din planul istoric aduce o scindare ontologică În care „copiii apoi, plângînd, fură urcați În coș, deasupra coșului flutura, ca o zdreanță, o zdreanță umflată cu aer cald”. Dincolo de construcții difuze, de disonanțe accentuate, redate Într-o vitalitate de cuvinte haotică, „Fric” se coagulează În “Lucrarea Creației” Într-un ansimbol, 1715. Mozaicul uman cristalizat Într-o istorie. Aceasta este impresia pe care o lasă, cronotopic, volumul lui Ștefan Agopian, Fric. Apărută În 2003
ALECART, nr. 11 by Clara Cășuneanu () [Corola-journal/Science/91729_a_92868]
-
a potența dramatismul, dar și a conferi o imagine netrucată asupra realității meschine. Și ca În cazul oricărei fotografii, când negativul păstrează imaginea inversă a culorilor pe care le va reda albul hârtiei, aceeași memorie a spectatorului va păstra și disonanțele, incongruențele. Mi s-a părut că tensiunea e diminuată În anumite secvențe scenice, trenând sau fiind pulverizată de un prea mult al schimbului de replici. Prea desele intrări și ieșiri din scenă, fundalul muzical neconsonant și scena nudității inițiale al
ALECART, nr. 11 by Nicoleta Munteanu () [Corola-journal/Science/91729_a_92891]
-
metrou pe care le vedeam prin fereastra cafenelei unde ne oprisem pentru prima cafea a lungii zile care ne aștepta, au Început să iasă oameni grabiți, copii cu ghiozdane, vânzători ambulanți, iar orașul brăzdat de grătarul străzilor vibra Într-o disonanță polifonică, străduindu-se parcă să arunce În uitare acel moment de tihnă la care fusesem martori acum 45 de minute. Cu Corneliu ne-am Întâlnit la hotel, așa cum stabilisem. Era același pe care Îl vazusem acum 5 ani la București
ALECART, nr. 11 by Victor Vașuta () [Corola-journal/Science/91729_a_92889]
-
să țină seama de principiile de notație și de gradul de libertate permisă, specifice epocii compozitorului respectiv; așa cum și în armonie, anumite structuri acordice creatoare, într-o vreme, de puternice tensiuni s-au tocit față de evoluția sensibilității și a percepției disonanței; sau rupturi melodice cu totul impresionante ale unor epoci, par astăzi lin conduse față de contururile frânte, contorsionate, ale unor lucrări mai noi. Articulația a fost diferit notată în timp. Frazarea a fost notată numai în anumite perioade, de anumiți compozitori
Interpretul ?i textul. C?teva nota?ii by Constantin Ionescu-Vovu () [Corola-journal/Science/84193_a_85518]
-
Așa îmi place” - nu poate fi un argument, deși probabil pe aceasta se bazează, nemărturisit, în sufletul multor interpreți, decizia finală. În acest context, se înscrie și discutarea problemei unor indicații neobișnuite de pedalizare la pian, șocante nu atât prin disonanță (azi nerelevantă) cât prin aparenta ieșire din stil. Problema s-a pus mai ales în legătură cu unele indicații beethoveniene, controversate încă și adeseori corectate. Beethoven notează, așa cum am spus, numai esențialul, socotind că interpretul are cunoștințele de bază, care să-i
Interpretul ?i textul. C?teva nota?ii by Constantin Ionescu-Vovu () [Corola-journal/Science/84193_a_85518]
-
pedalei, el experimentează un efect special: în prima parte a Sonatei op 31 Nr.2 în re minor, în cele două segmente de Recitativ care deschid repriza compozitorul prevede menținerea pedalei de rezonanță peste întregul Largo, cuprinzând tot recitativul în pofida disonanțelor ce apar. Efectul cerut este cu totul special și iritant pentru foarte mulți. S-au adus nenumărate corecții și argumente împotriva respectării acestei indicații (care, repetăm, nu este facultativă, la un compozitor și interpret ca Beethoven). S-a invocat surzenia
Interpretul ?i textul. C?teva nota?ii by Constantin Ionescu-Vovu () [Corola-journal/Science/84193_a_85518]
-
de neclaritate este același ca și pe pianele moderne<footnote Am repetat experiența personal, cu aceleași concluzii (CIV). footnote>. De aceea, el presupune că este vorba despre o necesitate de prelungire enormă a armoniei de Dominantă, indiferent halo-ul de disonanțe creat<footnote K. Wolff, op.cit., pag.100 urm. footnote>. Ca urmare, numeroși autori au recomandat, drept soluție de compromis, ținerea acordului din bas, care ar produce o oarecare rezonanță generală, în locul pedalei ce ar putea astfel să fie folosită într-
Interpretul ?i textul. C?teva nota?ii by Constantin Ionescu-Vovu () [Corola-journal/Science/84193_a_85518]
-
de Schumann: „zgomotul Carnavalului se stinge încet, iar ceasul din turn bate ora șase”. Patru remarci finale, în legătură cu acest subiect: a) Totdeauna aceste pedalizări sunt legate de prelungirea unui bas în registrul extrem grav, care cuprinde în armonicele sale toate disonanțele create în acut, atenuându-le efectul. b) Ele se aplică unor pasaje în nuanțe dinamice extrem de scăzute - pp - care permite suprapunerilor disonante să se integreze în rândul acestor armonice, indiciu clar al acuității auditive a lui Beethoven ca și
Interpretul ?i textul. C?teva nota?ii by Constantin Ionescu-Vovu () [Corola-journal/Science/84193_a_85518]
-
angajate în dialog, încât e greu de imaginat că ele se vor contopi vreodată în armonia ansamblului, așa cum o cere arta contrapunctului. Să nu fie deci proiectatul concert de Bach decât un simplu pretext pentru reușita unei sindrofii de parveniți? Disonanțele par să atingă culmea cu ocazia decesului neașteptat al Siei, tocmai în preziua concertului. în urma septicemiei provocate de un avort, aceasta moare în indiferența tuturor, inclusiv a propriilor părinți. Vestea morții ei aduce ușurare celor care se simt direct responsabili
50 de ani de la moarte - Sindrofii sacre,recviemuri profane by Andreia Roman () [Corola-journal/Imaginative/12066_a_13391]
-
o cascadă întreagă, care nu mai voia să se sfârșească”. În continuare, cronicarul dramatic stăruie asupra muzicii care însoțea actul scenic. Și aici e de părere că muzica nu a fost bine aleasă, căci i s-a părut plină de disonanțe, ceva cu care el nu era obișnuit: Pim-bim, pim-bim, pim-bim și fals, fals!” Cam toată cronica e scrisă în acest stil, dulce-acrișor, de acceptare-respingere, de neînțelegere a modului japonez de a fi, de lipsă de adecvare față de o artă complet
O trupă de teatru japonez by Mircea Popa () [Corola-journal/Imaginative/13283_a_14608]
-
caracterizare deosebit de sugestivă a marelui damnat: ,în Macedonski era ceva de Don Quijote al poeziei pure, ceva ridicol și sublim totdeodată, ceva care îți întărâta spiritul caustic, dar îți mustra în același timp conștiința - un amestec bizar, o împerechere stranie: o disonanță între suflet și aspect, între operă și om - cel puțin la prima vedere". Comentariul critic se îngemănează aici cu însemnarea memorialistică, în pagini de mare preț, evocând faimosul cenaclu cu atmosfera lui spectaculos și senzațional regizată, unde poetul trona marțial
Ion Pillat,critic literar by Al. Săndulescu () [Corola-journal/Imaginative/11411_a_12736]
-
sufletul pe scenă. Dacă nu smulg aplauzele publicului, nu există garanții că vor fi invitate și data viitoare. În timp ce Eurovisionul merge înainte, cu vocile sale de doi bani (publici), coregrafia deșuchiată, aranjamentele punctajelor pe criterii regionale. Și multe, multe confetti. Disonanța valorică a fotbalului jucat în întrecerile dintre cluburi și cea a echipelor „naționale” s-a accentuat în ultimul deceniu și jumătate. Explicația e simplă: interesul și capacitatea asociațiilor de fotbal (să nu uităm că FIFA chiar asta înseamnă: Federația Internațională
Cu mult regret, despre Brasil 2014 by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/2448_a_3773]
-
moderne, folosește de fapt două concepte de modernitate. Căci în acest context, modernitatea nu desemnează un moment tranzitoriu, ci o epocă determinată. Totodată, aici modernitatea nu este abstractă, căci, bunăoară, muzica modernă are anumite însușiri determinate, de exemplu, opțiunea pentru disonanță și - cu puține excepții (Stravinski, Prokofiev) - renunțarea la tonalitate. Aserțiunea lui Adorno: „modernitatea nu este o categorie cronologică, ci calitativă” se confirmă aici. Baudelaire folosea și el, întrucâtva, două concepte ale modernității. Alături de modernitatea definită ca „tranzitoriul”, el numea modernă
Adorno, Baudelaire și modernitatea by Petru Vaida () [Corola-journal/Journalistic/2400_a_3725]
-
clișeele vechilor interpretări se impune și la nivelul înțelesurilor metaforice. Căci diferența între simbolism și expresionism nu este decît marginal terminologică. În realitate simbolismul ornamentează realul, supralicitează imagistic (pînă la incantație) posibilitățile limbajului, pe cînd expresionismul înclină spre grotesc și disonanță, altfel spus concentrează, simplifică, stilizează existența, dă prioritate unor proclamații anticonformiste, antirăzboinice, antiburgheze (în sensul ostilității față de cei ce desfigurează visul). Două articole apărute în urmă cu cîtva timp în România literară, constată, odată mai mult, că la Bacovia "principalele
Mutații în interpretarea modernismului by Henri Zalis () [Corola-journal/Journalistic/16914_a_18239]
-
Gheorghe Grigurcu Inaugurîndu-și activitatea sub auspiciile lui G. Călinescu, Adrian Marino s-a disociat treptat de autorul Principiilor de estetică, în raport cu care ne putem da seama cu ușurință că prezintă mai multe disonanțe decît consonanțe, începînd cu un articol din 1945, intitulat Destinul criticului tînăr, nu înainte de-a fi elaborat Viața lui Alexandru Macedonski și Opera aceluiași (publicate în 1966 și 1967), care pot fi socotite un fel de urmare la cunoscutele
Adrian Marino între lumini și umbre by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15783_a_17108]
-
situează în ipostaza de ecou al cunoscutei - și mereu întrebătoarei - sintagme heideggeriene: Vom Wesen des Grundes (despre esența temeiului). Altfel spus despre esența sensurilor ultime. În filozofie se pare că Schelling a fost între primii care au înțeles gravitatea și disonanța fracturii produse la nivelul a ceea ce se înțelege prin sens. Va încerca chiar să-i deslușească semnificațiile formulând acea cunoscută rostire despre înnoptarea temeiului metafizic al sensului, pe care, ulterior, o vom regăsi reluată în interogațiile heideggeriene. Evident, privitor la
Uniunea Ziariştilor Profesionişti [Corola-blog/BlogPost/93420_a_94712]