433 matches
-
și calitatea de martor, și pe aceea de judecător. Din această punere judiciară în scenă lipsesc mai multe persoane: acuzatul, partea vătămată, procurorii și avocații. Firesc, este de presupus că funcțiile acestora sînt preluate de către cei prezenți. Într-adevăr, personajul dostoievskian este o instanță completă; singur la propria sa „judecată“ el este lipsit sau, mai degrabă, se lipsește singur de posibilitatea de dialog. Dialogul este simulat din motive literare: confesiunea și-o numește „nuvelă“, dar în același timp declară cu seninătate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
același timp declară cu seninătate că n-o va publica și că, deci, personajul colectiv numit „domnilor“ este doar o convenție; nimic surprinzător aici, pentru că atunci rolul judecătorului și l-ar asuma altcineva. Deci, statutul comunicativ transcendent al rostirii personajului dostoievskian nu prevede o instanță receptoare; aceasta este prevăzută, convențional, doar în statutul comunicativ intern al acesteia. Situația se complică pentru că eroul este construit de un text, care la rîndul lui este construit de un autor (Dostoievski) și acest autor publică
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Există în el mult romantism vulgarizat, rezultat, firește, din lecturi, poate și din precedenta sa stare de „visător“. Numai relatarea scrisorii neexpediate către ofițerul cu pricina este un mic tratat de romantism ipocrit. S-a mai remarcat că semnificația Subteranei dostoievskiene scapă dicționarelor explicative 2. Acest lucru l-am simțit traducînd Soțul etern, în care unuia dintre eroi i se aplică de două sau trei ori atributul de „podpolnîi“; n-am găsit soluții întotdeauna satisfăcătoare, am scris uneori cu strîngere de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Subterana ar trebui luată drept un antonim al Zidului, ca o modalitate de subminare, de depășire a acestuia. Se știe că, înainte de apariția armelor de foc, cetățile medievale erau cucerite prin săparea de tuneluri pe sub ziduri. Guralivul din această scriere dostoievskiană încearcă să se plaseze într-o situație de vorbire care să-i asigure libertatea absolută. Această libertate, refuzînd lumea, plasîndu-se în afara ei, rezumîndu-se la rostire, nu poate s-o modifice, ea poate doar să modifice sensul existenței 3. Individul din
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nenormative, amplasată în subterană, strivită, comprimată, unde se formează mereu același limbaj «incorect» al trupului descoperit, capabil de cele mai uluitoare metamorfoze. Numai devenind șoarece, poți pătrunde în universurile neumane și să înțelegi ce înseamnă să fii «om»“1. Paradoxalistul dostoievskian merge însă și mai departe: își repudiază pînă și mediul firesc, Subterana. „Dar ajunge, își încheie el discursul; nu mai vreau să scriu «din Subterană»...“ Totuși, nu s-a ținut de cuvînt și și-a continuat „pedeapsa corecțională“ pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Spui că nu te-ai fi putut apropia, în trecut, de o femeie urâtă... Modelul feminin al tinereții mele a fost Sonia Marmeladova, nu Nastasia Filipovna, Grușenka ori Ekaterina Ivanovna. Apoi, Lisa, din Demonii, prea puțin amintită de către cercetătorii operei dostoievskiene, mi-a rămas ca un imens semn de întrebare, ca o promisiune ciudată, ca o atracție neverosimilă și ca o pedeapsă cumplită, prin moartea ei. Ea este omorâtă de niște răsculați, asemenea tatălui autorului. Era un personaj cu adevărat greu
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
Hăituit, Monu nu mai deslușește hotarul dintre utopia compensatoare și realitate. Crezându-se un alt Horea, pune la cale, alături de alți doisprezece săteni, o revoltă, repede înăbușită de autorități. Paralelismul dintre Monu și Iisus deformează psihologia eroului. Stăpânit de febrilitate dostoievskiană, autorul vrea să facă din Monu un damnat mistic, multe dintre acțiunile acestuia parodiindu-le involuntar pe cele ale unui nebun iluminat. Suferința urmașilor este, cu toate acestea, un roman cu o construcție masivă, care își propune în primul rând
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287743_a_289072]
-
Pro gloria Bacchi (1927), unde se împletesc legenda și incantația religioasă cu un erotism exploziv. Volumul Ceas rău și alte schițe, clișee, amintiri (1918 ) adună o proză mai puțin coerentă, însă pe alocuri percutantă, vădind o anume forță de tip dostoievskian. Subiectele se desfășoară prin intermediul unui dialog foarte viu, pedalând pe înfierarea patimii și înțelegerea adâncă a suferinței (un bătrân ce se îndreaptă în căruță spre spital își dă duhul odată cu animalele îndrăgite, caii; stingerea din viață a unui personaj este
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287591_a_288920]