38 matches
-
Revelația dumnezeiească nu strivește cantitativ printr-o greutate amorfă, ci structurează, educă, limpezește mereu un nou câmp de vizibilitate. Din punct de vedere lingvistic, nu registrul apofatic („necuprinsul”), ci hiperbola („Cel mai presus de toate”) are ultimul cuvânt în manifestul doxologic al Bisericii. Crucea negației pusă pe conceptele filozofiei este luminată pascal printr-o poetică a iubirii. Toate numele de laudă ale lui Dumnezeu sunt extrase din contemplația străvezie a frumuseții care, în cele din urmă, va salva lumea. Or, sublimul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
propoziții axiomatice. Ca să nu ajungi eretic, totul este să înveți bine distincțiile dintre „ființă” și „energie” ori „esență” și „persoană” etc. Dogma Sfintei Treimi nu se mai deschide ca o fereastră prin care mintea se înalță spre cer, în chip doxologic, nici dogma Calcedonului nu-i o strungă prin care, întotdeauna, gândirea noastră s-ar cuveni să treacă pentru a recunoaște chipul veșnic al lui Hristos. Dogmele sunt niște formule abstracte, niciodată mai puțin plictisitoare decât ereziile (e.g., Filioque). Pe acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
era, așadar, necesar ca „Dumnezeul filozofilor” invocat de Blaise Pascal (1624-1662) să moară. Hermeneutica modernității are, prin urmare, un sens terapeutic. El consemnează disoluția unei subtile, dar foarte răspândite forme de idolatrie. Trecerea de la idolul conceptual al metafizicii la icoana doxologică a liturghiei nu este deloc facilă. „Moartea lui Dumnezeu” nu implică neapărat un militantism ateu, ci ascunde o secretă relație de conivență cu proclamația creștină. H.-R. Patapievici pare să adere la interpretarea teologică de mai sus atunci când afirmă că
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
orice reprezentări sensibile ale dumnezeirii. Întâlnirea cu paradoxul divin destituie pretenția subiectului metafizic de a cunoaște, prin apelul la categoriile intelectului, orice idee sau esență de natură transcendentală. Teofania reclamă inomabilul. „Întunericul” sau „noaptea” își găsesc răspunsul adecvat în tăcerea doxologică. Vidul de reprezentări nu înseamnă, deci, absența donației: „Saturația intuitivă nu echivalează niciodată cu a da o mare (sau prea mare) cantitate de intuiție pentru a umple pur și simplu un concept spre a percepe mai bine în el un
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de limbaj nu fac decât să exploateze diferența dintre intenție și expresie. Odată reîntregit spiritual, omul aflat sub puterea cuvintelor face trecerea de la usus la fruitio. În termenii lui Dionisie Areopagitul, limbajul capătă nu o funcție predicativă (kategorein), ci una doxologică (hymnein), proiectând infinitul intepretării orizontale pe axa apofatică a laudei. Epilogtc "Epilog" Eliminarea „înțelegerii greșite” nu presupune deci dispariția „neînțelegerii”, mai ales atunci când inima noastră este expusă unor iradierii supralumești. În rugăciune, care este „convorbirea minții cu Dumnezeu”, se ivește
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
rugăciune, care este „convorbirea minții cu Dumnezeu”, se ivește bucuria solară a mirării „însoțită cu lauda” (Evagrie Ponticul). Aici, mirarea, prudentă, preparatorie și orientativă, nu poate da naștere unor „crampe mentale” (Wittgenstein), nici unei „temeri nedeterminate” (Heidegger). Mirarea însoțește în sfera doxologică bucuria unei ascensiuni liturgice. Pe parcursul acestei distanțe, obligatoriu infinită, etapele neînțelegerii sunt multiple; dar tot ce ne întrece de fiecare dată priceperea vine să făgăduiască, din adânc, tăcerea nefirească a unei veșnice recunoașteri. Înțelegerea acestei mirabile „neînțelegeri” trasează în sufletul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
poemul „îngerului silezian” nu păcătuiește prin artificialitate. Emancipat de religiozitatea pietistă, mustește de o sobră (deci euharistică) ebrietate. O mistică a luminii ce ne reamintește de Sf. Simeon Noul Teolog se împletește prin câteva sonore metafore nupțiale cu motivul depășirii doxologice a distanței dintre lumea creată și slava „dimprejurul” lui Dumnezeu (aici silezianul redând o imagine tipică pentru Grigorie de Nyssa, s. 234). Viziunea angelică a parcursului ascensional reverberează, măcar în parte, învățătura unui Dionisie Areopagitul. Ne vom reaminti aici că
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mai multor facultăți distincte (senzitivă, critică, abstractivă, reductivă, imaginativă, afectivă, intuitivă, perceptivă)”3. Această disjuncție facilă îl face pe Yannaras să afirme că „apofatismul esențialist” al lui Augustin sau Toma d’Aquino (1225-1274) nu ne adresează o invitație la poetica doxologică atât de specifică tradiției răsăritene. Asemenea judecăți generalizante sunt dublate de alte aprecieri riscante la adresa marilor mistici ai Occidentului: Bernard de Clairvaux, Gulliaume de Saint-Thierry, Tereza de Ávila sau Ioan al Crucii. Întreaga serie de sfinți ai Occidentului este blamată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 27-32). Entuziasmul cu care Yannaras îmbrățișează tezele lui Heidegger despre teologia creștină aruncă într-un con de umbră tocmai poetica doxologică a creației - o sarcină de care atât Părinții greci, cât și Părinții latini ai primului mileniu s-au achitat, fără excepție. Discreditând încercările oricărei „teologii naturale” de a capta reverberațiile cosmice prin care Dumnezeu Se face prezent în orizontul existențial
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
definițiile substanțialiste ale scolasticii este marca antropologiei creștine. Opera lui J.-L. Marion 1 comportă câteva importante similarități cu gândirea lui Yannaras. Ambii gânditori au relevat riscul folosirii corpusului areopagitic în sensul acreditării agnosticismului 2, subliniind natura iconică a limbajului doxologic 3, caracterul non-aristotelic (sau anti-metafizic) al cauzalității divine 4 și ireductibilitatea apofatismului la stadiul simplei predicații negative 5. Caracterul relațional al persoanei salvează apofatismul iconologic al Părinților de riscul agnosticismului. Mobilizată de iubire și purificată prin asceză, cunoașterea comportă acum
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
trebuie să te cobori la proza pueril tenebroasă a lui Corneliu Codreanu), ca de pildă Vasile Marin (textele adunate în Crez de generație - 1937), colaborator la Cuvântul, foarte prețuit de directorul publicației, descoperi mai întâi, ca și la maestrul său doxologic, ca și la alți discipoli sau elevi ai acestuia, cultul gândirii politice a lui Eminescu: „arhanghelismul legionar încadrat în făgașurile genialei viziuni a lui Eminescu“, zice el, numindu-l pe năprasnicul precursor cu verb de foc „uriașul deschizător de drumuri
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
după calapodul vremurilor, gramatica subiacentă tutoror acestor jargoane e una singură. E vorba de gramatica tradiției descinse din cuvîntul lui Dumnezeu, după cum chiar autorul scrie "Nimeni nu își poate face adevărata educație teologică fiind rupt de tradiția pneumatică, liturgică și doxologică a Bisericii care ne in-formează ochiul minții în exercițiul martiric al confesiunii lui Hristos." (p. 78) și pe aceeași pagină: "A înota în marele fluviu al tradiției Bisericii este mai important decît repetiția năucă a unor formule de credință, a
Demnitatea lui Mihail Neamțu by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/9636_a_10961]
-
inițieze și să orga nizeze. „Voi sunteți băieți deștepți.Vedeți-vă de cultură, de cărțile voastre, și lăsați mizeria politică pentru cei educați să o practice.“ Când am vrut și eu, prin 1987, să-mi depășesc întru politichie marginile țarcului doxologic, urmare a unei oferte de bursă IREX în SUA, am fost pus imediat să optez pentru unul sau altul dintre rolurile meciului: antrenor, jucător, arbitru, sau spectator? Colaborați (rafinat) cu Institu ția, sau rămâneți la cratița profesională? Am ales să
Ce mi se-ntâmplă: jurnal pieziş by Dan C. Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/580_a_1318]