25 matches
-
identificate cu aceeași politică a statu-quoului sau a imperialismului. De obicei, națiunile continentale ale Europei au folosit balanța puterii în acest fel. Cu toate acestea, sistemul poate consta și din două talere plus un al treilea element, „deținătorul” balanței sau echilibratorul. Acesta nu se identifică întotdeauna cu strategiile unei națiuni sau ale unui grup. Singurul obiectiv în cadrul sistemului constă în menținerea balanței, indiferent de politicile concrete pe care le servește ea. În consecință, echilibratorul își va arunca greutatea când pe un
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
un al treilea element, „deținătorul” balanței sau echilibratorul. Acesta nu se identifică întotdeauna cu strategiile unei națiuni sau ale unui grup. Singurul obiectiv în cadrul sistemului constă în menținerea balanței, indiferent de politicile concrete pe care le servește ea. În consecință, echilibratorul își va arunca greutatea când pe un taler, când pe celălalt, ghidându-se după un singur criteriu - acela al pozițiilor lor relative. Astfel, el se va îndrepta întotdeauna spre cel care pare a fi mai ridicat, care este mai ușor
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
amenințate de alții care își doresc supremația. Pentru a parafraza o afirmație a lui Palmerston, deși deținătorul balanței nu are prieteni pe vecie, el nu are nici inamici pe vecie; are numai interesul permanent de a menține însuși echilibrul puterii. Echilibratorul se află într-o poziție de „splendidă izolare”, separat prin propria voință. În timp ce talerele balanței trebuie să rivalizeze între ele, el trebuie să refuze să se lege permanent de oricare dintre ele. Deținătorul balanței așteaptă cu o detașare prudentă să
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
și chiar admirată de oamenii inteligenți; în aceste vremuri tulburi, cel slab nu-și găsește protecția altundeva decât în Republica Veneției și deci italienii, mai ales, îi doresc independența și îi încurajează pregătirile de război”15. Exemplul clasic de element echilibrator a fost oferit totuși de Marea Britanie. Lui Henric al VIII-lea îi este atribuită maxima cui adhaero praeest („cel pe care-l susțin va câștiga”). Se spune că a comandat picturi ținând în mâna sa dreaptă talere perfect balansate, unul
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
dintre ele ocupat de Franța, celălalt de Austria, și ținând în mâna stângă o greutate gata de a fi aruncată. Despre Anglia sub Elisabeta I se spunea că „Franța și Spania sunt precum talerele balanței Europei, iar Anglia - indicatorul sau echilibratorul balanței”16. În 1624, un pamflet francez îl invita pe regele Iacob să urmeze gloriosul exemplu al Elisabetei și al lui Henric al VIII-lea, „care și-a jucat atât de bine rolul între împăratul Carol Quintul și regele Francisc
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
națiunile ar fi de fapt unit)ți neschimb)toare, f)r) leg)turi permanente una cu alta, si dac) ar fi toate motivate cu prec)dere de un imbold de a-si maximiza puterea, cu excepția uneia singure, cu rol de echilibrator, al c)rei scop ar fi de a o împiedică pe oricare alta de a dobândi puterea predominant), ar putea, în realitate, rezultă o balant) a puterii. Am v)zut ins) c) aceste asumpții nu sunt corecte, si, de vreme ce asumpțiile
[Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
rți. ÎI Cu doar dou) mari puteri, un sistem al echilibrului de putere este instabil; pentru funcționarea să adecvat), sunt necesare patru puteri. Pentru ușurință și precizia ajust)rii, ad)ugarea unei a cincea puteri, care s) joace un rol echilibrator, ar fi binevenit). Acesta este raționamentul convențional. Ar trebui el acceptat? Reprezint) cifră cinci un compromis rezonabil între cel mai simplu sistem posibil, de dou), și numere atât de mari, încât s) transforme sistemele anarhice într-unele descurajant de complexe
[Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
binevenit). Acesta este raționamentul convențional. Ar trebui el acceptat? Reprezint) cifră cinci un compromis rezonabil între cel mai simplu sistem posibil, de dou), și numere atât de mari, încât s) transforme sistemele anarhice într-unele descurajant de complexe? Noțiunea de echilibrator este mai mult o generalizare de ordin istoric, decât un concept teoretic. Generalizarea este dedus) din poziția și comportamentul Mării Britanii, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Experiență britanic) arăt) ce condiții trebuie s) prevaleze,. Prima din
[Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
stabilirea aliniamentelor. Un stat care dorește s)-si securizeze o parte a teritoriului este de obicei nevoit s) se alieze cu state care nu-l dețin deja. În consecinț), obiectivele unui stat restrâng aria de posibilit)ți pentru că rolul de echilibrator s) fie îndeplinit cu succes a manevrelor sale diplomatice. În cele din urm), pentru a fi eficient) în rolul de putere echilibratoare, Marea Britanie a pretins un statut al puterii cel putin egal cu al statutului celui mai puternic. Sl)biciunea
[Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
în momentul în care angajamentul s)u a putut fi decisiv, din punct de vedere diplomatic. Acestea sunt condiții extrem de speciale, ele fiind f)cute s) fie cu atat mai speciale de faptul c) preferințele politice nu trebuie s) determine echilibratorul s) se identifice cu nici o grupare de state, actual) sau potențial). Teoria balanței de putere nu poate încorpora rolul echilibratorului, întrucat asumarea rolului depinde de condiții atât de, strict definite și istoric improbabile. Num)rul cinci nu are nici o atracție
[Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
speciale, ele fiind f)cute s) fie cu atat mai speciale de faptul c) preferințele politice nu trebuie s) determine echilibratorul s) se identifice cu nici o grupare de state, actual) sau potențial). Teoria balanței de putere nu poate încorpora rolul echilibratorului, întrucat asumarea rolului depinde de condiții atât de, strict definite și istoric improbabile. Num)rul cinci nu are nici o atracție aparte, deoarece nu este nici un motiv s) se cread) c) statul r)mas în afara aliniamentelor va fi capabil, sau va
[Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
condiții atât de, strict definite și istoric improbabile. Num)rul cinci nu are nici o atracție aparte, deoarece nu este nici un motiv s) se cread) c) statul r)mas în afara aliniamentelor va fi capabil, sau va dori s) îndeplineasc) rolul de echilibrator. Astfel de considerații au condus la și mai multe îndoieli generale, cu privire la avantajele supralicitate ale alianțelor flexibile. Pentru a fi de ajutor, flexibilitatea trebuie s) însemne c), acolo unde unul sau mai multe state le ameninț) pe celelalte, unele state
[Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
o înclina într-o parte sau alta. Prima situație este ilustrată de perioada cuprinsă între Pacea de la Utrecht (1713) și începutul primului război mondial (1914), când Marea Britanie a constituit marea putere a sistemului internațional care și-a asumat rolul de echilibrator, ea fiind cea care și-a exprimat în mod formal interesul menținerii balanței de putere în Europa. Astfel, Marea Britanie a reprezentat puterea care a înclinat balanța de o parte sau de cealaltă, în încercarea de a stăvili tendințele hegemonice ale
RELATII INTERNATIONALE by Andrei Miroiu, Simona Soare () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1519]
-
polilor de putere dintr-un subsistem de puteri minore (în contextul revoluției bolșevice maghiare din 1919, trupele românești avansează adânc în teritoriul Ungariei cu toate acestea, după încheierea conflictului, statalitatea Ungariei a fost restaurată). Balansarea în sensul îndeplinirii rolului de echilibrator este, de obicei, o acțiune pasivă și anterioară conflictului, în încercarea de a menține balanța (echilibrul) puterii. Din acest punct de vedere este foarte importantă nu numai capacitatea efectivă a unui stat de a menține balanța, dar însuși faptul de
RELATII INTERNATIONALE by Andrei Miroiu, Simona Soare () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1519]
-
vedere este foarte importantă nu numai capacitatea efectivă a unui stat de a menține balanța, dar însuși faptul de a fi recunoscut și de către ceilalți actori ca fiind cel care poate înclina balanța de partea la care aderă. În plus, echilibratorul este actorul care determină într-o măsură foarte mare ordinea structurală a sistemului, odată ce conflictul este soluționat. b. Alinierea (bandwagoning) se referă la atașarea unui stat la partea cea mai puternică (sau pe care el însuși o percepe astfel) dintr-
RELATII INTERNATIONALE by Andrei Miroiu, Simona Soare () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1519]
-
istorice susțin - apreciază Mearsheimer - enunțurile realismului ofensiv, iar cazurile de non-expansiune s-au datorat descurajării reușite: astfel, Germania nu se manifestă agresiv în perioada 1871-1900 întrucât, după unificare, tentativa de hegemonie continentală era blocată de celelalte Mari Puteri europene. În privința „echilibratorilor de peste mări”, Marea Britanie și Statele Unite, neglijarea de către aceștia, în anumite perioade, a imperativului realist-ofensiv de maximizare a puterii poate fi explicată în cadrul teoriei făcând apel la discuțiile despre puterea blocantă a apei sau particularitățile de comportament ale hegemonului regional. Charles
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
pe de altă parte, alinierea poate duce la dezastru, prin întărirea cuiva care mai apoi se poate întoarce împotriva ta. Puterea celorlalți în special a marilor puteri este întotdeauna o amenințare atât timp cât nu există un guvern care să asigure protecția. "Echilibratorii" încearcă să reducă riscurile opunându-se părții mai puternice. Statele slabe nu prea au de ales decât să ghicească corect și să spere că o coalizare timpurie cu câștigătorul le va aduce un tratament favorabil. Ar fi prostesc din partea puterilor
by Scott Burchill, Richard Devetak, Jacqui True [Corola-publishinghouse/Science/1081_a_2589]
-
istorice susțin apreciază Mearsheimer enunțurile realismului ofensiv, iar cazurile de nonexpansiune s-au datorat descurajării reușite: astfel, Germania nu se manifestă agresiv în perioada 1871-1900 întrucât, după unificare, tentativa de hegemonie continentală era blocată de celelalte mari puteri europene. În privința echilibratorilor de peste mări, Marea Britanie și Statele Unite, neglijarea de către aceștia, în anumite perioade, a imperativului realist-ofensiv de maximizare a puterii poate fi explicată în cadrul teoriei făcându-se apel la discuțiile despre puterea blocantă a apei sau particularitățile de comportament ale hegemonului regional
RELATII INTERNATIONALE by Lucian-Dumitru Dîrdală () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1513]
-
a subsistemului În care activa România: pe de o parte, căutând o relație strategică privilegiată cu marile puteri - Îndeosebi cu Puterile Centrale -, iar pe de altă parte, urmărind să se afirme ca o putere regională sau, mai exact, ca un echilibrator al balanței regionale de putere. România În această perioadă este adesea tratată ca o putere de status quo, care alege să echilibreze tentativele regionale de destabilizare a balanței de putere subsistemice din partea Bulgariei așa cum s-a Întâmplat În cazul celui
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
Austro-Ungaria, cât și Rusia, și percepând o balanță strânsă Între cei doi poli În regiune 1, politica externă și de securitate românească a valorificat poziția geostrategică privilegiată de care dispunea și a urmărit, În mod constant, să se afirme ca echilibrator al balanței de putere din propriul său subsistem - În raport cu puterile de rangul său -, ca bază a unei relații privilegiate cu marile puteri ale subsistemului În vederea consolidării securității naționale. De pildă, implicarea României În cel de-al doilea război balcanic (1912-1913
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
sudice a subsistemului, România practica mai degrabă o politică de status quo, cu precădere după cel de-al doilea război balcanic (1912-1913) În urma căruia raporturile de forțe Între ea și Bulgaria În special s-au stabilizat, România devenind arbitrul și echilibratorul acestei regiuni a subsistemului. Ca atare, momentul 1916 a pus România În fața unei decizii În ceea ce privește ordinea priorităților sale de politică externă: tentativa de anexare a Transilvaniei, Banatului și Bucovinei pe seama Austro-Ungariei sau a Basarabiei pe seama Rusiei? Întrucât balanța la nivel
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
Între 1919-1938, politica externă și de securitate românească s-a definit ca una de status quo ce vădea un interes sporit al României de a-și consolida atât puterea, cât și poziția În cadrul subsistemului său de relații internaționale. Rolul de echilibrator se manifesta În această perioadă În diferite ocazii, de la Mica Înțelegere (1920-1921) și până la deciziile de intrare În război, În 1941. Orientarea politicii externe și de securitate care se produsese În august 1916 este cultivată și În această perioadă În
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
Astfel că strategia de securitate națională a României a fost construită, așa cum este, de altfel, tipic pentru sistemele hegemonice, În jurul Pactului de la Varșovia patronat de URSS. În perioada anterioară creării URSS, România se bucura de un statut privilegiat de stat echilibrator Într-un subsistem alcătuit În marea lui majoritate din state-tampon Între doi sau mai mulți centri de putere continentali, ceea ce Îi oferea o libertate de acțiune și un control mare asupra propriei sale politici externe și de securitate și, implicit
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
decidenților politici români. Statutul de „vioară a doua” care, În cel mai fericit caz, Îi era rezervat României din cauza capabilităților sale militare limitate, dar și din cauza procesului de dezvoltare lent și nemulțumitor, nu satisfăcea În nici un caz aspirațiile României de echilibrator al subsistemului 1. De aceea, tendințele de distanțare ale României față de Moscova nu se manifestă nici măcar o singură dată În domeniul militar, ci cu preponderență În domeniul economic, prin relația privilegiată pe care Bucureștiul căuta să o stabilească atât cu
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
în condițiile cerute de specificul mișcărilor care vor urma (mișcări circulare ample); * palma mâinii drepte (dreptaci) este aplicată relaxat pe suprafața discului într-o ușoară flexie palmară; * degetele sunt depărtate lejer între ele, prinzând muchia discului cu ultimele falange (excep echilibrator), degetul mijlociu (cel mai lung) se află în prelungirea antebrațului și pe diametrul discului; brațul cu discul este ținut întins relaxat pe lângă corp. În această poziție, discul se sprijină pe ultimele falange ale degetelor (cu o față) și pe fața
Atletism în sistemul educaţional by Liliana Mihăilescu, Nicolae Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Science/307_a_1308]