27 matches
-
de meridianul de 0° și 180°). EMU struț fără aripi, care trăiește în regiunile stepice și aride ale Australiei; este pe cale de dispariție. ENDEMIC element specific numai unui anumit teritoriu, de obicei restrâns; exemplu: cangurul, care trăiește doar în Australia. ENDOREIC regiune drenată de o rețea hidrografică sezonieră sau permanentă care nu are legătură cu Oceanul Planetar. EOLIAN care este acționat sau produs de vânt; denumirea provine de la zeul vânturilor, Eol, din mitologia greacă. EPICENTRU locul de la suprafața Pământului situat pe
GEOGRAFIA … PE ÎNŢELESUL TUTUROR (minidicţionar de termeni geografici uzuali) by DANIELA BRĂNICI () [Corola-publishinghouse/Science/1180_a_1955]
-
cu bombări (mai accentuate la periferia continentală) și inflexiuni subsidente (mai frecvente în regiunile interioare). Prezența unor arii depresionare separate de dorsale bine conturate reprezintă de altfel, o caracteristică a morfologiei platformice sahariene, în care doar bazinul Ciad a rămas endoreic, bazinul Nilului fiind deschis prin drenaj spre Mediterana. Aceste bazine au fost umplute în terțiarși cuaternar cu depozite continentale, fluviale sau deltaice (bazinul Nilului, Bahr-el Ghazal) ori lacustre (bazinul Ciad), ce susțin astăzi relieful podișurilor Darfur, Eglab, Tademaït, în timp ce periferiile
Lumea arabă - un spațiu geopolitic intermediar by Cezar Teclean () [Corola-publishinghouse/Science/1590_a_3050]
-
Mindanao a statului Filipine, prezintă ape ce se scurg spre nord în golful Iligan printr-un râu cu cascade, dintre care Maria Cristina este cea mai mare. LOBNOR - lac tectonic temporar, care împreună cu râul Tarim, formează cel mai mare bazin endoreic din Asia Centrală înaltă, din NV Chinei. Lobnor înseamnă ,,rătăcitor’’ și reflectă schimbarea poziției geografice în funcție de migrarea dunelor de nisip. Lacul numit și Cionkul Ălacul cel mare) sau Kara-Kosun este un punct de pasaj al păsărilor în perioada când nu seacă
MICĂ ENCICLOPEDIE A LACURILOR TERREI by George MILITARU Emilian AGAFIȚEI Nicolae BAŞTIUREA () [Corola-publishinghouse/Science/1665_a_2973]
-
tipul crovurilor (în Podișul Dobrogei de Sud), munți joși, tociți, înconjurați de propriile dezagregate/pedimente (în Masivul Dobrogei de Nord), depresiuni tectonice de tip golf (în Dealurile de Vest), depresiuni de contact (în Depresiunea colinara a Transilvaniei, Podișul Moldovei), depresiuni endoreice (pe calcare în Podișul Mehedinți; pe loess în Podișul Dobrogei de Sud). Importante, în peisajul actual, sunt terasele care au fost utilizate ca suport al sitului așezărilor umane și al căilor de comunicație. Depresiunea colinară a Transilvaniei prezintă un fundament
Geografia României () [Corola-website/Science/296815_a_298144]
-
sau Aralul de Nord (în , în ) este un lac natural endoreic din Kazahstan, apărut în 1987 în urmă scăderii nivelului apelor Mării Aral și implicit, separării acesteia în două bazine acvatice independente - Aralul Mare și . Până în 1987 Aralul Mic reprezenta un bazin semiînchis din nordul Mării Aral, separat de restul Aralului
Aralul Mic () [Corola-website/Science/301022_a_302351]
-
(în "Aral Teñizi"; în ; în "Aral'skoye Morye"; în "Bahri Aral"; în "Daryâ-ye Khârazm") este un bazin endoreic ce conține părțile restante ale unui mare lac sărat din Asia Centrală, situat între Kazahstan și Uzbekistan (Karakalpakstan). Mai este cunoscut și sub numele de Lacul Aral sau Marea Albastră. În trecut era unul dintre cele mai mari lacuri din lume
Marea Aral () [Corola-website/Science/300747_a_302076]
-
apele uedului se pierd în propriile aluviuni sau se evaporă înainte să se verse într-un lac interior. Această hidrografie, fără un nivel de bază local precis, se numește areică; apele care se varsă într-un lac interior se numesc "endoreice" (bazinul lacului Aral); în mod excepțional există și ape cu scurgere la mare ("exoreice"), care au izvoarele în zone foarte umede, cum ar fi Nilul. În funcție de gradul de ariditate sunt trei tipuri principale de deșerturi: semiaride, aride și hiperaride. Se
Relief deșertic () [Corola-website/Science/300768_a_302097]
-
aluviuni (glacisuri) pe care apele divaghează. Zonele din avalele acestor câmpii de eroziune se caracterizează prin predominarea conurilor de împrăștiere nisipoase, cu dune și brațe părăsite, unde stagnează uneori bălți, ("maaders", în Sahara). Relieful de acumulare este prezent în cuvete endoreice. Materialele cărate de șiroire și de ueduri dau naștere unor câmpii de acumulare. Acumulările constituite din materiale grosiere, ce se produc în apropierea regiunilor înalte se împrăștie sub forma unor conuri aluviale. Asemenea procese sunt realizate de ueduri cu bazine
Relief deșertic () [Corola-website/Science/300768_a_302097]
-
și pe cele dizolvate până în cuvetele cele mai joase. Mâlurile și produsele dizolvate sunt depuse în partea centrală unde temporar se mențin lacuri, în general sărate. Nisipurile se depun pe marginea cuvetelor creând condiții de formare a dunelor. Asemenea depresiuni endoreice sunt numite "sebkha" sau "șot" în țările arabe, "playa", "bolson", "salina" sau "salar" în America Latină, "kewir" în Iran, "takâr" în Asia Mică. Ele au dimensiuni reduse și apă temporară când sunt situate pe platouri înalte. Ele însă pot ocupa și
Relief deșertic () [Corola-website/Science/300768_a_302097]
-
pot ocupa și fundul unei mari relicte (Marea Caspică, Lacul Aral) sau al unei cuvete tectonice (Marea Moartă, Lacul Ciad, cuvetele Birket Quarum și Quattara din Egipt). Aceste cuvete constituie nivele de bază locale, către care evoluează toată rețeaua hidrografică endoreică (uedurile). La cuvetele înalte, zona centrală ocupată temporar de lac, este o câmpie plată, argiloasă, la suprafața căreia se formează prin evaporație o crustă de săruri. Vânturile din pustiuri nu sunt nici mai frecvente, nici mai puternice decât în alte
Relief deșertic () [Corola-website/Science/300768_a_302097]
-
remaniate și transportate la mari distanțe de către apele curgătoare. O trăsătură caracteristică a peisajului regiunilor aride și semiaride este existența unor suprafețe slab înclinate (în general sub 5ș) presărate cu aluviuni, care fac trecerea între reliefurile montane înalte și depresiunile endoreice. Acestea au fost numite pedimente, glacis de eroziune sau glacis de denudație. Glacisurile ar fi dezvoltate în roci moi, situate la baza reliefurilor structurale sau petrografice, pe când pedimentele ar fi modelate într-o rocă granulară, dură și omogenă, iar abrupturile
Relief deșertic () [Corola-website/Science/300768_a_302097]
-
La ieșirea uedurilor din regiunile înalte, glacisul pătrunde în interiorul acestora sub forma unor golfuri conice (conuri de eroziune). În schimb, spre aval glacisul trece pe nesimțite într-o câmpie de acumulare ("playa" sau "bajada") ce se suprapune în general depresiunilor endoreice. La modelarea glacisurilor de eroziune iau parte procese complexe: dezagregarea și alterarea, scurgerea în pânză, șiroirea și eroziunea laterală. Dezagregarea și alterarea rocilor este mai intensă pe abrupturile neprotejate de sol sau de vegetație, care delimitează glacisul (pedimentul) către amonte
Relief deșertic () [Corola-website/Science/300768_a_302097]
-
Asiei crește cu 50 de milioane de locuitori. Densitatea medie a populației este de 89 locuitori/km. Relieful și clima diferențiază aspectele hidrografice ale Asiei. Apele curgătoare se îndreaptă, dar nu în totalitate, spre oceanul planetar, existând mai multe arii endoreice, cea mai importantă și cea mai mare de pe Terra fiind în Asia Centrală, extinsă din zona Mării Caspice până dincolo de Munții Tian-Șan. În această regiune, unele ape sunt adevărate fluvii: Amudaria (2540 km) și Sârdaria (3019 km), altele având dimensiuni ceva
Asia () [Corola-website/Science/297757_a_299086]
-
Mării Caspice până dincolo de Munții Tian-Șan. În această regiune, unele ape sunt adevărate fluvii: Amudaria (2540 km) și Sârdaria (3019 km), altele având dimensiuni ceva mai reduse; unele se varsă în lacuri mari precum Aral și Balhaș. A doua regiune endoreică principală este cea a Podișului Iran unde cel mai important curs de apă este râul Helmand care se varsă în zona mlaștinilor Hamun. Există și regiuni fără ape curgătoare (areice), cum este interiorul Peninsulei Arabia sau zona centrală a Deșertului
Asia () [Corola-website/Science/297757_a_299086]
-
mai proeminențe. Este un semicerc de 130 km în mijlocul căruia se află supervulcanul Tiede-Pico Viejo, numit 'La Caldera' (cazanul). La sud de La Caldera se află Muntele Guajara, cu o înălțime de 2.718 m, care are în vârf un bazin endoreic cu sedimente vulcanice foarte fine numit Llano de Ucanca. În anul 1954 Tiende (și toată zona din jur) a fost declarat Parc Național și din iunie 2007, UNESCO recunoaște zona ca făcând parte din Patrimoniul Mondial. Ultimul vulcan care a
Tenerife () [Corola-website/Science/306785_a_308114]
-
medie a lunii ianuarie este de +10 °C, iar a lunii iulie 35 °C. Temperatura maximă absolută a fost înregistrată în septembrie 1922 la Al-'Azīzīyah (Libia), iar minimă absolută -18 °C (pe timp de noapte). Sahara este o regiune endoreica, lipsită de cursuri de apă permanente, rețeaua hidrografica fiind reprezentată prin ueduri, care se umplu cu apă în timpul ploilor ocazionale. Munții din Sahara sunt: Hoggar, Tassili n'Ajjer și Tibesti cu vârful Emi Koussi (3415 m), si sunt de asemenea
Sahara () [Corola-website/Science/302770_a_304099]
-
a Dobrogei, de același rang cu celelalte două și denumit Dobrogea Centrală. Podișul Dobrogei de Sud este mai jos (sub 200 m), este larg ondulat după cutele calcarelor sarmațiene și înclină de la mare spre Dunăre. Văile au un pronunțat caracter endoreic. Extremitatea sud-vestică, cu altitudini maxime de 204m, poartă denumirea generică de "Deliorman" (continuându-se în Bulgaria). Subdiviziunile sunt: zona litorală înaltă, Podișul Medgidia (cu Valea Carasu), Podișul Negru Voda și Podișul Oltinei.
Podișul Dobrogei () [Corola-website/Science/302911_a_304240]
-
care în cele din urmă ajung în mare. În unele regiuni ale uscatului, sistemul de scurgere se termină într-o mare interioară sau într-o depresiune, în loc de a fi legate de oceanul planetar. Asemenea regiuni se numesc zone sau bazine "endoreice". În asemenea cazuri, nivelul mării interioare va menține echilibrul hidrologic, astfel încât afluxul de apă din scurgerea de pe uscat și din precipitații pe suprafața mării interioare să fie egal cu pierderile prin evaporație. Deoarece apa evaporată nu conține materiale solide dizolvate
Circuitul apei în natură () [Corola-website/Science/304022_a_305351]
-
a râurilor precum și evapotranspirația excesivă prezentă în cea mai mare parte a Spaniei au determinat inexistența unor lacuri cu o suprafață mare, deși există dovezi că in trecutul geologic al regiunii (Terțiar) au existat astfel de lacuri în vechi depresiuni endoreice (Meseta Centrală și Câmpia Andaluziei). Aceste depresiuni au dispărut pe măsură ce râurile au reușit să treacă de sistemul montan ce le imprejura. Lacurile existente în Spania se pot împărți în trei mari categorii: Cele mai importante lacuri carstice sunt: Laguna de
Geografia Spaniei () [Corola-website/Science/304722_a_306051]
-
(pronunțat ) ori, alternativ, Mexico-, (în limba Nahuatl semnificând "Mexico printre cactuși de piatră") a fost capitala statului, apoi a Imperiului Aztec între 1325 și 1521, fiind construit pe o insulă și pe extensiile acesteia din lacul endoreic Texcoco, care este astăzi parte a Districtului Federal, arie federală din centrul Mexicului. În timpul maximei sale înfloriri, Tenochtitlan a fost unul dintre cele mai mari orașe ale lumii, cu o populație de peste 200.000 de locuitori. Orașul a fost capitala
Tenochtitlan () [Corola-website/Science/306328_a_307657]
-
Mexica, din timpul căruia a început perioada regilor azteci, și al cărui nume a fost folosit pentru numirea orașului înființat. Tenochtitlan acoperea o suprafață estimată de a fi între 8 și 13,4 km², situată în marginea vestică a lacului endoreic, ușor sărat și puțin adânc Texcoco. Capitala era conectată cu uscatul prin drumuri construite pe diguri, care conectau orașul în toate direcțiile punctelor cardinale. Digurile erau întrerupte de poduri mobile pentru a permite fluiditatea traficului acvatic. Podurile putea fi ridicate
Tenochtitlan () [Corola-website/Science/306328_a_307657]
-
unui atac care necesita apărarea orașului. Drumurile de acces ale orașului însuși constau din drumuri terestre dublate de canale navigabile, astfel încât oricare din punctele orașului erau acccesibile în multiple forme. Lacul Texcoco era cel mai mare din cele cinci lacuri endoreice și, ca atare, mai sărate decât alte tipuri de lacuri (spre exemplu cele de deversare) care se găseseau în secolul al 14-lea în Valea Mexica. În timpul regimului lui Moctezuma I, a fost construit digul Nezahualcoyotl, care separa zona lacului
Tenochtitlan () [Corola-website/Science/306328_a_307657]
-
ale nativilor Americii de Sud, este un platou alpin înalt din munții Anzii Cordilieri, cel mai mare platou alpin de pe Terra după platoul Tibetului. este un platou alpin înalt și simultan o zonă foarte largă de colectare hidrografică, având mai multe zone endoreice, precum zona lacului Titicaca. Acoperă o porțiune însemnată din centrul munților Anzii Cordilieri, întinzându-se în părți semnificative ale țărilor andine Argentina, Chile, Bolivia, Peru și Ecuador. Altitudinea sa medie este peste 3.300 de metri, în urma altitudinii medii a
Altiplano () [Corola-website/Science/314424_a_315753]
-
sau Aralul de Sud a fost un lac natural endoreic format în bazinul Mării Aral, situat între Kazahstan și Uzbekistan. Lacul a apărut în 1986 în urma scăderii nivelului apelor Mării Aral și implicit, separării acesteia în două bazine acvatice independente - și Aralul Mic. Până în 1987 Aralul Mic reprezenta un bazin
Aralul Mare () [Corola-website/Science/333011_a_334340]
-
2000 km, au râurile Don, Peciora, Nistru, Rin și Elba. Volga se impune ca cel mai întins bazin hidrografic în spațiul european. Cele mai importante fluvii se varsă în Oceanul Atlantic, în Marea Baltică, Oceanul Arctic, Marea Nordului, Marea Mediterană, Marea Neagră, dar și în bazinul endoreic al Mării Caspice (Ural și Volga). Regimul de scurgere al râurilor variază în cursul anului în funcție de climă și relief. În spațiul european există râuri cu regim complex și râuri cu regim simplu de scurgere. Râurile cu regim complex străbat regiuni
Europa () [Corola-website/Science/296626_a_297955]