11 matches
-
prin corespondență. I-au cerut părerea miniștri, generali și directori, iar ea le-a răspuns cu același profesionalism. A ajuns astfel, de-a lungul vieții, să scrie peste 17.000 de scrisori, ceea ce-i conferă un loc înalt în istoria epistolografiei. Datorită ei, s-a înființat "Academia Medicală Militară" și "Școala de infirmiere" de pe lângă "Spitalul Sf. Thomas". Cu timpul, depresia ei, revenită sub influența bolii, s-a agravat. Florence a limitat contactul cu exteriorul până la minimul necesar. Se simțea singură și
Florence Nightingale () [Corola-website/Science/303822_a_305151]
-
obligație era impusă și patriarhului și înalților prelați. Sistemul de recrutare a funcționarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaților li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoștințe generale de epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură și filosofie și mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de școlile medii și superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec
Imperiul Roman de Răsărit () [Corola-website/Science/296775_a_298104]
-
siguranță pentru un om al Bisericii (așa cum spune în epistola în versuri IX, 16, 55: „...pentru ca faima poetului să nu aducă atingere seriozității omului Bisericii [clericus]”). De aceea, n-a mai cultivat-o începînd cu 470-471, ci s-a dedicat epistolografiei în proză, constituită din nouă cărți de epistole, scrise între 469 și 492. Așa cum se întîmplă de obicei cu epistolarele din epoca imperială, de la Pliniu cel Tînăr pînă la Symmachus, conținutul acestor scrisori este foarte variat: sînt scrisori de recomandare
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
însă total necunoscut lui Ghenadie, care nu vorbește despre el în catalogul său dedicat Bărbaților iluștri. El însuși ne spune, în scrisoarea introductivă de la începutul poemului său adresată prietenului său, preotul Macedonius (o epistolă într-un stil foarte convențional, specific epistolografiei tîrzii), că în tinerețe fusese literat și laic și dusese o viață de plăceri, însă apoi se dedicase preoției; potrivit unor autori mai tîrzii, Sedulius ar fi fost și episcop. Macedonius făcea parte dintr-un cerc de creștini evlavioși și
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
dorința de a polemiza direct cu prezentul, de a-l critica/ satiriza. Faceția și majora ei influență în epocă arată cum "vorba de spirit începe deja, pe ici, pe colo, să devină o armă sub influența retoricii antice și a epistolografiei [s.n.]", după expresia lui Burckhardt. Imitația anticilor (care oferă modele în Macrobius, Marțial sau Plutarh), dar și tendințele de desacralizare al acestui tip de discurs ne îndreptățesc să-l plasăm sub incidența parodiei. Materialul care a generat un susținut epigonism
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
siguranță pentru un om al Bisericii (așa cum spune în epistola în versuri IX, 16, 55: „pentru ca faima poetului să nu aducă atingere seriozității omului Bisericii [clericus]”). De aceea, n-a mai cultivat-o începând cu 470-471, și s-a dedicat epistolografiei în proză și a produs nouă cărți de epistole, scrise între 469 și 492. Așa cum se întâmpla de obicei cu epistolarele din epoca imperială, de la Pliniu cel Tânăr până la Symmachus, conținutul acestor scrisori este destul de variat: sunt scrisori de recomandare
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
însă total necunoscut lui Ghenadie care nu vorbește despre el în catalogul său dedicat Bărbaților iluștri. El însuși ne spune, în scrisoarea introductivă de la începutul poemului său adresată prietenului său, preotul Macedonius (o epistolă într-un stil foarte convențional, specific epistolografiei târzii), că în tinerețe fusese literat și laic și dusese o viață de plăceri, apoi se dedicase însă preoției; potrivit unor autori mai târzii, Sedulius ar fi fost și episcop. Macedonius făcea parte dintr-un cerc de creștini evlavioși și
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
nemuri pe „martirii naționali” (cu scopuri de o profundă rezonanță patriotică și politică), a consacrat literatura hagiografică și sub unghiul originalității. Lângă hagiografie trebuie înregistrate oratoria (căci numeroasele „cuvinte” care se prefac sau se compilează erau destinate și rostirii) și epistolografia (Eftimie de Târnova a fost și un autor de scrisori). În privința scrierilor cu caracter istoriografic, în depozitele sud-slave se aflau deja Cronografia pe scurt a patriarhului Nicephoros, tălmăcită probabil prin veacurile al IX-lea și al X-lea (continuată de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285753_a_287082]
-
altul. Cronicarii călugări - Macarie, Eftimie, Azarie - vor îndeplini aceste porunci, luând, firește, tot istoriografia bizantină (pe Manasses) drept pildă stilistică și depozit de ornamente retorice. Între speciile mai mărunte, dar semnificative pentru efortul de diversificare a literaturii originale, trebuie amintită epistolografia. Nu s-au păstrat epistole ale oamenilor bisericii (de felul celor schimbate în veacul precedent de egumenul Nicodim sau de mitropolitul Antim al Ungrovlahiei cu patriarhul Eftimie al Târnovei), deși ele trebuie să fi existat, dacă se are în vedere
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285753_a_287082]
-
aspecte până acum insuficient cercetate, în măsură să îl recomande în continuare sensibilității contemporane. În splendida sa exegeză I. L. Caragiale și caligrafia plăcerii, criticul Dan C. Mihăilescu a plonjat, condus de o intuiție demnă de invidiat, în arcanele puțin străbătutei epistolografii caragialiene. Dar nu spre a o exploata documentar, cum făcuse (strălucit) Șerban Cioculescu, ci căutând secretele personalității „sucite” a celui pe care comuniștii l-au vrut împietrit sub chipul „criticului” încruntat al „burghezomoș ierimii”. Fără să facă o psihanaliză a
Caragiale reinventat by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4208_a_5533]
-
un passe-partout la orice călătorie cu acte de noblețe. De vreme ce grosul materiei romanești se referă la Portugalia și la spațiile ei orientale, ar fi fost de așteptat ca textul să intre în dialog cu abundenta literatură a descoperirilor portugheze (istoriografie, epistolografie, jurnale maritime și de călătorie), tradusă în mare măsură în limbi internaționale, și, mai ales, cu marile opere literare portugheze care ilustrează această tematică, Lusiada și Peregrinarea, amîndouă traduse în limba română (de Aurel Covaci epopeea și de Micaela Ghițescu
Istoria și ficțiunea. Despre licențe by Mioara Caragea () [Corola-journal/Imaginative/10457_a_11782]