168 matches
-
din urechile morților tineri/ peste cocleala urinei din ziduri/ peste damful băii cu aburi din Grădina Botanică" (Golem). Percepția paroxistică a materiei dereglate, imunde, duce, corectiv, la o fugă de materie. Văzul și pipăitul, adică simțurile cele mai dependente de fenomenalitatea fizică, sînt înlocuite de olfactiv. Acesta, așa cum remar-că Ștefan Borbely în postfața cărții de care ne ocupăm, "e cel mai desprins de materie, deși o conține (...), fiindcă exprimă nu atît textura materiei sau vecinătatea sa tulburătoare, înrobitoare, ci reflexul ei
Antipoezia pură by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14166_a_15491]
-
și al hazului, n-ar fi decît "una din cele mai triste cărți ale literaturii române". în felul acesta jovialul, veselul, ludicul Creangă își recîștigă o față de gravitate, în măsură a face posibilă joncțiunea cu poezia romantică a întoarcerii spre fenomenalitatea naturală și spre arhetipurile existenței, a-l apropia într-un fel imprevizibil de Luceafărul cu care sîntem îndemnați a presupune că s-a întîlnit nu doar pe filieră biografică. Congenialitatea celor doi mari creatori apare într-o lumină inedită. Pe
Ion Creangă între natură și cultură by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12326_a_13651]
-
tip de obiect, pe care-l numim voce formală. Vocea formală (Vf) este un obiect teoretic (abstract) de reprezentare ideatică a DMz. În raport cu acesta, Vf este un purtător de imagine conceptuală a lui, prin ipostaziere. Astfel, DMz este abstras din fenomenalitatea sa natural-culturală (de fapt artistic) și petrecut în forul cugetului (minții), unde este adus (pe cale de alchimie lingvistică) la stadiul de fapt ideatic. Practic avem de-a face cu un proces de formalizare, instrumentat metodic prin intermediul unui discurs sistematizat teoretic
C?teva ad?ugiri teoretice ?n perspectiva sintaxei muzicale () [Corola-journal/Science/84192_a_85517]
-
printr-o dezmărginire, oferindu-se către celălalt (un altul asemenea). Aspectul intensiv este determinat prin focalizarea asupra egoului și nevoilor de ordin existențial, conștiința retrăgându-se (mărginindu-se) în sine. footnote>, bazată exclusiv pe o necesitate funciar-fizio/psihologică ori ca fenomenalitate incidentă a unei reacții întâmplătoare), îl califică pe acesta drept autor, al cărui fapt îl numim operă. Prin urmare, pe același autor al unei opere sonore îl putem afla sub diferite ipostaze sau competențe de realizare: compozitor; trăitor; artizan; călăuzitor
Aspecte ale relației timp - operă by George Balint () [Corola-journal/Science/83152_a_84477]
-
sub raportul meritelor sale incontestabil majore. Asta, deși îi urmărisem constant activitatea, plină de contraste și mult prea vastă spre a fi cuprinsă toată. Mi-am dat seama că Pavel Șușară trebuie considerat nu atât ca individ, cât ca fenomen. Fenomenalitatea lui constă în multitudinea activităților pe care le acoperă, îmbinată cu o extraordinară forță vitală care îi asigură mișcarea, dinamismul, neastâmpărul, curiozitatea intelectuală. Ele îi hrănesc voința de a fi implicat în multe și de toate și îi potolesc o
George Radu Bogdan versus Pavel Șușară by George Radu () [Corola-journal/Imaginative/11728_a_13053]
-
exact încă, totul se deschide cu iminența unei reapariții, însă ca apariție pentru prima dată în piesă." Comunismul, care bîntuie fantomatic Manifestul din 1844, este metaforizat prin acest spectru mereu așteptat și mereu amînat, promisiune obligatorie și neîmplinită. "Carnea și fenomenalitatea sînt cele care îi conferă spiritului apariția sa spectrală, dispărînd însă imediat în apariție, în chiar venirea fantomei sau în revenirea spectrului". Nematerializat decît aparent, comunismul ar fi însă spiritual etern. Nu știm dacă e viu sau mort", observă Derrida
Despre strigoi by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/16745_a_18070]
-
La margini și în adînc). Nimic uscat, nimic rigid în acest vizionarism generos, delir orfic al preaplinului lăuntric a cărui miză e necuprinderea nesățioasă a existenței, urmare a dumnezeiescului impuls plăsmuitor. Conceptele sînt consubstanțiale pastei lirice îmbelșugate ce ia mulajul fenomenalității în diversitatea sa uluitoare și-n inepuizabilul său dinamism, dar neîndurîndu-se a se închega în vreun tipar, păstrîndu-și mereu fluiditatea. Nu rațiunea geometrizantă a poeticii moderne, ci inima arhaică, acea inimă relegată de Poe sau Valéry, prezidează somptuosul spectacol al
Un homo duplex by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11903_a_13228]
-
devine astfel o "mînă" impersonală care transcrie un saeculum, e o "memorie culturală" sau este el însuși "scris" de către textul său. Textul poate depersonaliza, deconstruind identitatea (unitatea) în propria sa rețea semiotică, lărgită mereu, extinsă prin/din ea însăși, ca fenomenalitate în sine, independentă de orice voință externă, inclusiv cea a creatorului său. Citind Culorile Purgatoriului, acest sentiment ajunge să fie covîrșitor. Romanul lui Victor Iancu constituie o piesă narativă remarcabilă a literaturii contemporane, meritînd întreaga atenție a criticilor și teoreticienilor
In memoriam Victor Iancu by Codrin Liviu Cuțitaru () [Corola-journal/Journalistic/8261_a_9586]
-
rănea în gustul ei de forme, linii, culori, cu aspectele ei disgrațiate.”² Această atât de puternică teamă nedeslușită, o va îndemna pe eroina să se refugieze în imaginar, într-o lume a idealului, în realitate, să se sustragă ființării și fenomenalității ; tocmai de aceea, Manuela va evita să dobândească o cunoaștere adevărată despre semenii săi, preferând să viseze asupra lor. Iată însă că - deși trăiește sub seducția idealului - Manuela se teme totuși să nu rămână definitiv captivă în lumea închipuirilor sale
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
schimbîndu-și totuși cu repeziciune atitudinile față de procesul selecției literare. Din rigiditatea absolută (canonul ferm, al minimei și ultraelitistei preluări istorice) s-a migrat către flexibilitate (canonul mobil, al multiplei selecții) și chiar către abolire (canonul absent, al refuzului simplei preluări). Fenomenalitatea canonică traversează, se poate spune, o istorie semi-ciclică, diversificîndu-și semnificațiile în interiorul unei acolade de 180 de grade ("s-a trecut de la un canon de autori la un canon de probleme", afirmă ironic, la pagina 270, autoarea). În mai puțin de
Canonul oriental by Codrin Liviu Cuțitaru () [Corola-journal/Journalistic/8966_a_10291]
-
contururi șerpuitoare, linii care se desprind sau se împletesc, sunete stridente și foșnete, mirosuri pestilențiale și arome divine, obiecte umile văzute de aproape, forfota urbei, înregistrată cu răbdare și atenție distributivă. Lumea întreagă, așadar, lumea sensibilă, captată în uluitoarea ei fenomenalitate, printr-un hiperrealism ce poate vira paginile în fantastic. Există însă un arierplan sub această derutantă suprafață mișcătoare, un mehanism ce transformă imanența postmodernă în simplu ambalaj. În spatele dagherotipurilor care se tot succed, dincolo de tablourile alternate și montate cu dexteritate
O epopee orientală by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/9584_a_10909]
-
tradițional ca fiind "subiectul", însă subiectul este condiția obiectului, ceea ce face ca lucrurile să devină obiecte pentru noi și astfel să ni se arate, în așa fel încât să le putem cunoaște. Or această concepție implicită asupra conștiinței, adică asupra fenomenalității fenomenelor, se regăsește în fundalul majorității filozofiilor, precum și al științei înseși. La Kant de pildă, care se străduiește să scoată în evidență posibilitatea experienței, se arată că această posibilitate este cea a obiectelor, adică ansamblul condițiilor (intuițiile privind spațiul și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și avea experiența lor. Această posibilitate de a se raporta la obiecte, de a se depăși către ele pentru a le atinge este, în fenomenologia husserliană, intenționalitatea, care definește fondul conștiinței înseși, puterea sa de a arăta și exhiba, adică fenomenalitatea însăși. Este cât se poate de remarcabil faptul că în filozofiile care au pretins a respinge conceptele de conștiință sau de subiectivitate (sau în gândirea antică, care nu utiliza încă aceste concepte), acționează în mod tainic aceleași presupoziții. A ști
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
însuși ceea ce este afectat și el însuși ceea ce afectează, acesta și numai acesta este viu. Însă auto-afectarea nu este un concept gol sau formal, o afirmație speculativă, ea definește realitatea fenomenologică a vieții înseși o realitate a cărei substanțialitate este fenomenalitatea sa în stare pură și a cărei fenomenalitate în stare pură este afectivitatea transcendentală. Aceasta deoarece spaima nu este nimic altceva decât afectivitatea auto-afectării sale care este ea în mod absolut și nu ar putea fi mai puțin, chiar dacă n-
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
afectează, acesta și numai acesta este viu. Însă auto-afectarea nu este un concept gol sau formal, o afirmație speculativă, ea definește realitatea fenomenologică a vieții înseși o realitate a cărei substanțialitate este fenomenalitatea sa în stare pură și a cărei fenomenalitate în stare pură este afectivitatea transcendentală. Aceasta deoarece spaima nu este nimic altceva decât afectivitatea auto-afectării sale care este ea în mod absolut și nu ar putea fi mai puțin, chiar dacă n-ar fi decât ea pe lume, sau, mai
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
două puteri se deosebesc în mod funciar în faptul că cea de-a doua se epuizează în raportarea la obiect și în ceea ce o fondează în ultimă instanță: apariția unei prime îndepărtări, punerea la distanță a unui orizont, o ek-stază. Fenomenalitatea care instituie această putere este cea a exteriorității transcendentale în care se înrădăcinează orice formă de exterioritate și de obiectivitate, mai cu seamă obiectivitatea lumii și a științei. În puterea de revelare a vieții, dimpotrivă, nu mai există nici îndepărtare
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
care se înrădăcinează orice formă de exterioritate și de obiectivitate, mai cu seamă obiectivitatea lumii și a științei. În puterea de revelare a vieții, dimpotrivă, nu mai există nici îndepărtare, nici diferență, viața este o încercare de sine fără distanță, fenomenalitatea în care constă această încercare este afectivitatea. Descartes nu a pus niciodată la îndoială adevărul științei, și cu atât mai puțin intenționa să facă critica sa. Dimpotrivă, discursul său constă în a legitima știința, mai precis foarte recenta știință matematică
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
se află aceasta și unde ne aflăm noi înșine: ceea ce suntem. Arta este reprezentarea vieții. Asta deoarece viața, prin esența sa și voința ființei sale celei mai intime, nu se expune niciodată, nici nu se dispune în Dimensionalul extatic al fenomenalității, adică în aparența unei lumi, ea nu poate exhiba în aceasta realitatea sa proprie, ci doar să se reprezinte în ea, sub forma unei reprezentări ireale, a unei "simple reprezentări". Iată de ce arta face apel la imaginație, care este facultatea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
această aparență ca atare, considerând-o drept o evidență sau o trivialitate, în vreme ce filozofia face din ea o problemă. În mod negativ, presupoziția științei (și a filozofiei care reduce subiectivitatea la o conștiință intențională a lumii și, în acest fel, fenomenalitatea la lume în mondenitatea sa), că nu există nimic altceva decât ființa exterioară, decât adevărul, este această exterioritate ca atare, adică, din perspectiva și în limbajul savantului, "obiectivitatea". Așadar, dacă viața este auto-afectarea originară care ignoră Ek-staza, dacă ea se
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
o cunoaștere a vieții. Însă dacă știința știe ce face scoțând din joc viața, ea știe de asemenea ce este, fiind o formă și o manifestare a acestei vieți: contradicția internă care o definește este o contradicție fenomenologică; pe planul fenomenalității sale, ca fenomenalitate originară a vieții, putem noi să discernem adevăratul său sens, însă mai întâi ceea ce căutăm: propria sa posibilitate. Contradicția internă a științei ca fenomenologică, ca mod de viață întors împotriva vieții, se lasă astfel surprinsă după cum urmează
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
vieții. Însă dacă știința știe ce face scoțând din joc viața, ea știe de asemenea ce este, fiind o formă și o manifestare a acestei vieți: contradicția internă care o definește este o contradicție fenomenologică; pe planul fenomenalității sale, ca fenomenalitate originară a vieții, putem noi să discernem adevăratul său sens, însă mai întâi ceea ce căutăm: propria sa posibilitate. Contradicția internă a științei ca fenomenologică, ca mod de viață întors împotriva vieții, se lasă astfel surprinsă după cum urmează. Un mod de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
trebuie să-i acorzi asistență, să-i faci darul propriei sale cărni, pentru că orice adevăr esențial nu survine decât ca această carne a Individului și ca propria sa viață. Adevărul, după cum știm, își este sieși propriul criteriu. Acest criteriu este fenomenalitatea din care este făcut și în care consistă, fenomenalitatea patetică a subiectivității absolute, adică viața însăși ca identică cu această fenomenalitate originară și constituind-o. Ca atare acest adevăr își face propria dovadă, fiind ceea ce este, în auto-afectarea sa și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
propriei sale cărni, pentru că orice adevăr esențial nu survine decât ca această carne a Individului și ca propria sa viață. Adevărul, după cum știm, își este sieși propriul criteriu. Acest criteriu este fenomenalitatea din care este făcut și în care consistă, fenomenalitatea patetică a subiectivității absolute, adică viața însăși ca identică cu această fenomenalitate originară și constituind-o. Ca atare acest adevăr își face propria dovadă, fiind ceea ce este, în auto-afectarea sa și prin ea, în mod ineluctabil și imposibil de tăgăduit
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
carne a Individului și ca propria sa viață. Adevărul, după cum știm, își este sieși propriul criteriu. Acest criteriu este fenomenalitatea din care este făcut și în care consistă, fenomenalitatea patetică a subiectivității absolute, adică viața însăși ca identică cu această fenomenalitate originară și constituind-o. Ca atare acest adevăr își face propria dovadă, fiind ceea ce este, în auto-afectarea sa și prin ea, în mod ineluctabil și imposibil de tăgăduit. Adevărul care își este sieși propriul criteriu are drept singur și unic
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
raportare la natură, chiar dacă în această intuiție se face abstracție de conținuturile sensibilității pentru a nu se reține decât formele sale pure. Astfel, raportarea omului ar trebui condusă în mod analog în ceea ce privește materia din care omul a apărut inițial în fenomenalitate și ni se înfățișează nouă, adică lui însuși, prin esența subiectivității absolute ca viață. Însă când aceasta din urmă a fost scoasă din joc, iar modul de acces originar la om nu mai este indicat sau prefigurat nicăieri, științele umane
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]