10 matches
-
sau urechelnița mică este o specie de urechelniță. Se găsește global, în general în climate temperate, preferând adăposturi calde precum grămezile de compost. Are 4-7 mm lungime incluzând cercii, jumătate din mărimea lui "Forficula auricularia" și este de culoare maron ciocolatiu . Tot corpul este acoperit cu puf, iar antenele sunt de o culoare pală. Cerci sunt folosiți pentru a desfășura aripile pentru zbor. Spre deosebire de "Forficula auricularia", "" zboară des. "Labia minor" se hrănește cu plate
Labia minor () [Corola-website/Science/320509_a_321838]
-
4-7 mm lungime incluzând cercii, jumătate din mărimea lui "Forficula auricularia" și este de culoare maron ciocolatiu . Tot corpul este acoperit cu puf, iar antenele sunt de o culoare pală. Cerci sunt folosiți pentru a desfășura aripile pentru zbor. Spre deosebire de "Forficula auricularia", "" zboară des. "Labia minor" se hrănește cu plate moarte și alte detritus. În climate mai reci este găsită doar în locuri calde, precum compost care fermentează activ. Neobișnuit pentru insecte, această urechelniță prezintă instincte matern, îngrijind ouălele și apoi
Labia minor () [Corola-website/Science/320509_a_321838]
-
de urechelnițe din Quebec. A fost introdusă în Australia, insula Madeira, insulele Galapagos și Filipine. "Labia minor" a fost catalogată inițial de către Carl Linné, în cea de-a zecea ediție a lucrării sale "Systema Naturae" din 1758, sub numele de "Forficula minor". Când William Elford Leach a creat, în 1815, genul "Labia", "Forficula minor" a lui Linnaeus a fost inclusă în speciile noului gen și redenumită "Labia minor".
Labia minor () [Corola-website/Science/320509_a_321838]
-
Galapagos și Filipine. "Labia minor" a fost catalogată inițial de către Carl Linné, în cea de-a zecea ediție a lucrării sale "Systema Naturae" din 1758, sub numele de "Forficula minor". Când William Elford Leach a creat, în 1815, genul "Labia", "Forficula minor" a lui Linnaeus a fost inclusă în speciile noului gen și redenumită "Labia minor".
Labia minor () [Corola-website/Science/320509_a_321838]
-
intra prin urechea umană pentru a-și depune ouălele în creier, și au un aspect agresiv, în realitate, nu sunt periculoase. Dacă ajung în urechi umane este din greșeală. "" este o specie care își îngrijește urmașii, comportament rar la insecte. "Forficula auricularia" are un corp alungit și turtit de culoare castanie, cu un torace în formă de scut, două perechi de aripi și o pereche de cerci în formă de forceps. Lungimea medie este de 12-15 mm. Al doilea segment tarsic
Forficula auricularia () [Corola-website/Science/322985_a_324314]
-
vânturilor estice. În timpul hibernării adulții pot tolera temperaturi scăzute, dar rata de supraviețuire se reduce mult în soluri cleioase sau slab drenate. Pentru a evita umezeala excesivă caută zonele sudice a pantelor. Ouălele lor sunt rezistente la frig și căldură. "Forficula auricularia" pot cauza daune culturilor, florilor sau fructelor când populația de urchelnițe ajunge la niveluri înalte. Între preferatele lor pentru hrană sunt incluse zarzavaturi și fructe cu importanță economică, precum varză, conopidă, salată, cartof, castravete, între altele. Consumă mătasea porumbului
Forficula auricularia () [Corola-website/Science/322985_a_324314]
-
de tip masticator. Urechelnițele sunt nocturne; de obicei se ascund în locuri ferite și umede în timpul zilei, devenind active noaptea. Se hrănesc cu o varietate de insecte și plante. Se consideră a fi dăunătoare pentru unele culturi, în general specia "Forficula auricularia", dar daunele nu sunt atât de mari deoarece se hrănesc în egală măsură cu alți dăunători. Majoritatea sunt independente, doar 15 specii fiind epizoice (parazite). Dezvoltarea este heterometabolă; năpârlesc de 5 ori în primul an înainte de a deveni adulte
Urechelniță (insectă) () [Corola-website/Science/322795_a_324124]
-
întâlnită în statele din sud și sud vest. Singura specie nativă - Doru aculeatum se găseste în nord, chiar până în Canada, unde se găsește în mlaștinile din sudul statului Ontario. Alte familii care se găsesc în America de Nord sunt Forficulidae ("Doru" și "Forficula"), Labiidae, Anisolabididae, și Labiduridae. Puține urechelnițe supraviețuiesc iernii în climatele reci și pot fi găsite în crăpături de scoarță, în câmpuri sau grădini. Din cele aproximativ 1800 de specii, 25 se găsesc în America de Nord, 45 în Europa (7 în Marea Britanie
Urechelniță (insectă) () [Corola-website/Science/322795_a_324124]
-
Aceastea pompează sânge prin elasticitatea țesutului de legătură și nu prin acțiunea unui mușchi. Caracateristicile care diferențiază ordinul Dermaptera de alte insecte sunt: Majoritatea specilor de urechelnițe sunt aparțin subordinului Forficulina, grupate în 9 familii cu 180 de genuri, incluzând "Forficula auricularia", urechelnița europeană comună. Speciile de Forficulina sunt organisme independente (non parazitare), cu aripi funcționale. Prima specie epizotică a fost descoperită in 1909 pe corpul unui liliac malaiesian bulldog chel și a fost descrisă de către Karl Jordan. În anii 1950
Urechelniță (insectă) () [Corola-website/Science/322795_a_324124]
-
L.), Gărgăunul (Vespa crabro L.), Viespea (Vespa vulgaris L.), Furnica obișnuită (Formica nigra Latr.), Furnica roșie (Formica rufa L.) Din familia Orthoptere: Cosașul (Locusta viridissima L.), Cosașul pestriț (Decticus domesticus L.), Greierușul (Gryllus domesticus L.), Coropișnița (Gryllotalpa vulgaris Latr.), Urechelnița (Forficula auricularia L.), Gândacul negru (Periplaneta orientalis L, Blata Germanica L.) Din familia Coleoptere, cunoaștem: Cariul (Anobium pretinax Fabr.), Gândacul de Mai (Metolontha vulgaris Fabr.) Gărgărița (Calandra granaria L.), Gândacul de făină (Tenebrio molitor L.), Gărgărița de mazăre (Bruchus pisi L.
Cârţişoara: monografie/ vol. I: Satul by Traian Cânduleţ, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/411_a_1126]