131 matches
-
am uitat că mai există și cîini. Sîntem atît de preocupați de măreția noastră, încît am uitat că jos, la picioare încă se mai gudură cîinii. Rar, rar deschidem cîte o carte frumoasă și auzim cornul de vînătoare și foiala gîfîită a droaiei de cîni. Rar ne aducem aminte de superbe imagini, de cîinele cafeniu plîngînd la moartea Procridei, de potăile arcuite misterios printre picioarele armatelor lui Carol cel Mare, de buldogul Tump, păzind efigia bătrînului Hogarth, de cîinii eleganți ai
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
ia de mînă, îl duce pe scenă și îl așează pe scaun) Spune! Acu' ești ca nou, așa că dă-i drumu'! (tot ce urmează trebuie să fie sub o tensiune maximă violență gestuală, de limbaj, replicile sînt strigate, urlate sau gîfîite, sugrumate de frică sau disperare) Gh. P. unu: (ridicîndu-se de pe scaun) Ce dracu' vrei de la mine! (vrea să plece de pe miniscenă) Ia mai lasă-mă-n pace! Gh. P. doi: Stai aici! Unde te duci?! N-ai unde să fugi
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
cu primul. Nu era nici o deosebire între felurile în care se purtau. Ochii mi se injectau deja cu negru. Picioarele mi se înmuiau. Iar inima mea, lipită strins de metalul ruginit, făcea să vibreze toată barca cu ecourile ei profunde, gâfâite. Un nou șir de valuri a scuturat barca. Marginea șalupei redevenea verticală și, lipsit de agilitatea mea de șopârlă, alunecam spre primul hublou. Femeia în bluză albă dădea mașinal din cap, examinându-și mâinile. Am văzut-o zgâriindu-și o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de istoria literară (trecutul a murit, nu mai avem nevoie de el, și dacă ne încăpățânăm să-l cercetăm, ne alegem cu o puzderie de papagali ai lui Flaubert, dintre care nu știe nimeni care el cel adevărat). Autorul scrie gâfâit și cu mirare. Cuvântul scris îl surprinde chiar și pe el, pagina e o realitate în sine, independentă de cel ce o începe. În Mensonge (scurt roman polemic anti-deconstructivist), Bradbury pornește cu o nemulțumire vizavi de critica universitară și ajunge
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
va învinge. Capitolul 2 Proza 2.1. Peter Ackroyd: Simultaneitatea universală Peter Ackroyd scrie în forță și își îmbrâncește lectorul în transă. Romanul Hawksmoor (1985) pendulează între început de secol XVIII și sfârșit de secol XX, la Londra. Istorisirea e gâfâită. Avem de fapt de-a face cu o multitudine de istorii, din care în mod inevitabil pierdem câte unele, până ce ne dumirim, în sfârșit, că sunt de fapt povestite în dublu exemplar: o dată pe vremea reginei Anne (ciuma și marele
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
o descoperă cu admirație dincolo de arta cuvântului pe femeia ce dublează poeta. Nu că versurile ei nu ar fi misterioase. Adcock se folosește de rime ascunse, o muzică insidioasă și mai ales de ritm, ritmul vorbirii îmbinat cu accente dramatice gâfâite. Verbul este suspansul sentimentului și descoperim într-un sfârșit că sentimentul e mai puțin îndreptățit decât poemul la atenția lectorului. Am putea-o descrie pe Fleur Adcock drept o poetă cu o sensibilitate aspră și cuvinte la fel de necruțătoare. Iubirea este
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]