31 matches
-
privind interior, ca un speolog, rămas fără lumină și busolă, dar credincios șansei de a străbate nebănuitul labirint. Volumul e dens, densă este și materia poetică, pentru că autoarea, urmare a experiențelor intelectuale, dublate de o erudiție explicită, își definește dubla hipostază a trăirii, în veacul ce i-a fost dat: pe de o parte, un personaj al lumii deschise, așa cum ne obligă vremea, pe de cealaltă parte, o ființă care se hrănește din interioritate, care simte și caută sensul „adorabilei fiare
POEZIA ÎN FORMĂ PURĂ SAU TRATAT DE FALSĂ SINGURĂTATE de POMPILIU COMSA în ediţia nr. 1342 din 03 septembrie 2014 by http://confluente.ro/pompiliu_comsa_1409735938.html [Corola-blog/BlogPost/352186_a_353515]
-
tr. Aureliu Răuță, Salamanca, 1971; Probleme der Kulturwandels im 20. Jahrhundert, Freiburg i. Br., 1965; Pendul ibero-dacic, München, 1967; Ion Budai-Deleanu, poet-gânditor al vremurilor noi, Madrid, 1968; Punta Europa, Madrid, 1970; Șase poeme din ciclul „Peisagiu”, un bocet în trei hipostaze și trei aniversări din istorie și după, Roma, 1970; Trei peisagii, alte poeme și parapoezie, Roma, 1971; Kairos, Madrid, 1974; ed. postfață Gheorghe Grigurcu, București, 1995; Jurnal, Salamanca, 1976; Timp și literatură, München, 1977; Între utopia orfică și hieraticul mioritic
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289850_a_291179]
-
scurt, tulburări de conducere intraatriale, atrio-ventriculare, intraventriculare); la valori ale kaliemiei > 6,5 mEq/l există riscul de stop cardiac! - Denutriția azotată (consecutivă intoleranței digestive și a hipercatabolismului) - Complicațiile iatrogene: • complicațiile repausului prelungit la pat (escare, hipoventilație cu pneumonie de hipostază, tromboză venoasă profundă), • complicațiile datorate stresului și/sau nutriției artificiale (esofagite peptice, ulcere digestive), • complicațiile manevrelor de îngrijire (pneumotorax - la montarea cateterului venos central, embolii pulmonare, flebite sau septicemii de cateter, infecții intraspitalicești cu germeni rezistenți); alergii și intoleranțe medicamentoase
[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
-
naturii sau alte discipline ale spiritului ar fi dus, dacă ar mai fi trăit, la o scădere valorică a creației poetice, tot așa cum aceasta din urmă și-ar fi diminuat tensiunea la un Eminescu care s-ar fi desprins de hipostaza eternului îndrăgostit și s-ar fi căsătorit (era prejudecata lui Maiorescu, dar poate nu numai a lui). Nimic mai eronat decît ideile sau opiniile din atare conjecturi. Și asta pentru că puțini, foarte puțini exegeți au văzut pînă la capăt marele
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]
-
dar de departe inapți de comparație cu Mateiu Caragiale chiar din punctul de vedere strict profesional al diplomației. Evident, sorții nu au îngăduit verificarea acestei aserțiuni, o dau ca o convingere personală. Interesant e că, dacă eroilor săi favoriți, adică hipostazelor sale bovarice, le conferă aura renunțărilor și dédain-ului, Mateiu îi atribuie lui Gore Pirgu propriile sale veleități : șefie de cabinet, însurătoare profitabilă, prefectură, deputăție, carieră diplomatică etc. E drept că, dacă în privința șefiei de cabinet, Pirgu, bizuindu-se pe sprijinul
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
împotriva sa nu mai poate fi potolită - adică mereu - cum simte că-l apucă „dorul de ducă” (exact ca pe vremea Ducăi- Vodă!). Ieșirea din învelișul absenței paradigmei. De aceea, precaut, atunci când pleacă, românul se ia și pe sine. O hipostază nemernică, altfel însă savuroasă. În rest, nu mai rămâne nimic de spus. Totul este clar.
Ultima schimbare la față a românului – o fiziologie cu ambâț – by Florin Toma () [Corola-journal/Journalistic/5382_a_6707]
-
e altă istorie. Ipoteza că noi am fi luat de la grecii vechi, între multe altele, metrica lor poetică, pentru a o aplica la joc - și numai la joc, întrucît n-o aflăm în stih și muzică decît numai doar în hipostaza de „greșeli” de ritm, poate fi pusă într-o serioasă încurcătură nu numai de pura logică, ci și de faptul istoric al originii nordice a neamului macedonean vechi (în cap cu Alexandru cel Mare și Aristotel), a neamului și cîntării
Revista MUZICA by Viorel COSMA () [Corola-journal/Science/244_a_486]
-
se vadă într-o formă ideală, așa cum ea ar fi trebuit să se nască. Din acest motiv, veritabila creație este acea operă de artă, care, prin noutatea, originalitatea ei, poate intra în fluxul continuum-ului universal, îmbogățind lumea cu noi hipostaze, cu superioare înțelesuri. Inspirația, dicteul constituie o anticipație a unei alte lumi posibile. Natura creează omul ales geniul care devine intermediarul ei neocreator. Astfel, prin mijlocirea geniului, Primordialitatea rostește al doilea cuvânt al Genezei. Acel cuvânt nerostit în ziua întâia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de origine tracă. Este vorba de poezii în care se pleacă de la lumină fizică și/sau spirituală trece prin întuneric de asemenea fizic/și sau spiritual, pentru a renaște în lumina superioară, divină. Astfel, în poezia Atât de fragedă, prima hipostază este constituită de o lumină asemenea florilor de cireș emanată de o făptură plutitoare, o zână cvasi eterică. Urmează întunericul chemării carnale în care iubita decade, din care însă poetul o înalță răsărind sub forma unei icoane divine, întruchipare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sub forma unei icoane divine, întruchipare a Fecioarei Maria. În poezia La steaua, se pleacă de la o lumina unui astru, urmează întunericul străbătut de moartea ei, după care ea reînvie în neuitarea iubirii poetului. În Venere și Madonă, în prima hipostază iubita apare un prototip al îngerilor, urmează decăderea bacantică, dar în final devine o sfântă "prin iubire". În Cu mâine zilele-ți adaogi hipostaza luminoasă inițială este ziua de azi înveșnicită, urmată de o întreagă defilare a necurmatei treceri, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
moartea ei, după care ea reînvie în neuitarea iubirii poetului. În Venere și Madonă, în prima hipostază iubita apare un prototip al îngerilor, urmează decăderea bacantică, dar în final devine o sfântă "prin iubire". În Cu mâine zilele-ți adaogi hipostaza luminoasă inițială este ziua de azi înveșnicită, urmată de o întreagă defilare a necurmatei treceri, dar în final izbucnesc priveliștile sclipitoare cosmice sub contemplarea gândului etern, pentru care și moartea este o părere, o luminoasă vestitoare de vieți. În Luceafărul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
haine festive galben-albastru și iluminarea sufletească a Cătălinei, urmează întunericul fizic al nopților și opacitatea psihică a fetei de împărat refuzând iubirea de sus, pentru a se transcende în final către strălumina zborului spre Demiurg din care Hyperion renaște în hipostaza sa de increat. Fenomenologia tristadială eminesciană este de model zamolxic, și nu de tipul formulei dialectice hegeliene existență-viață-devenire, pentru că la Eminescu termenul final nu este sinteza dintre teză și antiteză, termenul antitetic nu este inclus în al treilea moment, acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
afirmă viața proprie și a lumii. De la "aminul" negării, un nu care se voia radical în Lauda somnului, poetul din Lancrăm va sui către un da nietzschean al celebrării frumuseții firii și al tărâmului natal, al vieții în diversele ei hipostaze, iubirea peste toate. Fascinația liricii blagiene vine din necontenitul zbor al gândului, proiectând mitic și transfigurând poetic universul și ziua umană un izvor nesecat al emoției intelectuale: "Lumea e albastră haină,/ în care ne cuprindem strânși în taină,/ ca vraja
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sală regală în care din când în când doar câte o umbră sublimă cu formele ei întunecate sfințește pereții de marmură," (ms.2287,23). Răspunderea față de libertatea spirituală radicală ne întâmpină în Odă (în metru antic), unde poetul transcende diferite hipostaze ale arderii existențiale aparținând sferei umane și aspiră la detașarea totală redându-se sieși singurătate absolută în calitate de conștiință transmundană, pentru ca în Povestea magului călător în stele (titlu mai adecvat Lume și geniu), față în față cu el însuși, Eminescu definește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o singură dată voi fi trăit ca zeii./ Și mai mult n-am râvnit." Prin imaginație și prin perfecțiunea creației sale, omul rivalizează cu zeii. Pentru că înfăptuiește un model de absolut pe plan cosmic. Bucuria poeziei Bucuria poetului cunoaște două hipostaze: bucuria vieții, ca șansă existențială unică în istoria eternității, și bucuria creației, ca încercare de nouă, demiurgică, naștere a lumii. Celebrarea bucuriei de a trăi Dacă Heraclit, Leopardi, Trakl, Ungaretti, Bacovia au considerat viața o moarte conștientă de sine, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
să se înalțe deasupra miasmelor morbide din valea teluricului pentru a înțelege "Le langage des fleurs et des choses muettes "graiul florilor și al lucrurilor mute". Lirica lui Paul Verlaine este o neîntreruptă laudă a vieții sub cele mai variate hipostaze. În finalul Poemelor saturniene, el evocă Inspirația care dictează poemele "Supremilor Poeți" muza Erato "superbă și suverană", cu privire luminoasă și profundă, înțeleasă ca Geniul însuși, îngerul vechilor tablouri pe un fundal de aur. Ea face să apară în creierul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
simțire Și fiecare gând lucrară Ca-n cele mai frumoase inimi, Să ardă-a poeziei pară. Nu un nedemn alegi în mine. Dă-mi mâna ta, ca zi de zi Pe degetele tale fine Să pot să număr veșnicii. Alte hipostaze ale justiției poetice Există o justiție poetică a iubirii al cărei țel ultim este refacerea unității primordiale. Eminescu a trasat cel mai înalt parcursul singurătății în doi: restabilirea anteriorității absolute. Are loc mai întâi contopirea cu natura: Adormind de armonia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Paradisul cu iubirea pentru o femeie Beatrice în forma cea mai idealizată, făcând astfel drum către iubirea pământeană dintre Petrarca și Laura. În felul acesta Tizian a putut reuni pe același tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a aflat între două suferințe: cea a unei așteptări din veșnicie să se vindece de singurătatea din Ajun creând lumea umană, urmată apoi de suferința unei realizări imperfecte, astfel că "doar el și-aude plânsu-și". Or, Eminescu optează pentru prima hipostază a demiurgului. Poezia Lacul se transformă în prezentul etern cosmic al neînceputului: apa, albastrul originar, și nuferii primi născători nedesfăcuți, petrec solitudinea pregenezică viețuită de poet. Așteptarea rămâne în prag. Un prag dincolo de care ar fi putut începe, dar a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
interesantă, a cărei veridicitate hazardată științific se amplifică și se adâncește infinit poetic. Neliniște și catharsis Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea. Hafiz Neliniștea este intrinsecă, structurală, nu doar psihologic, ci ontologic omului. Apare sub două hipostaze: existențială și metafizică. Cea dintâi are cauză moartea, cealaltă misterul, drama cunoașterii. Stihia neliniștii în existența umană a fost recunoscută și discutată filozofic de la presocratici și până la Heidegger, care îi dedică capitolul final din Sein und Zeit. Heraclit pare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de lotus pe brațele și gâtul soției tale... Aruncă departe grija, gândește-te să te bucuri până când va sosi ziua să ajungi în țara care iubește tăcerea". Și iată, în Dialogul unui om suferind cu sufletul său, o a treia hipostază a viziunii morții, și anume impresionantă laudă a morții, ca supremă eliberare: Moartea e azi în fața mea Ca vindecarea de o lungă boală, Ca o ieșire în aer liber după ce ai stat închis . Moartea e azi în fața mea, Aidoma mirosului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în evidență prețul infim al vieții. În balada vrânceană, fondul zamolxic și getic al matricei noastre culturale preschimbă neliniștea în apoteoză, moartea fiind considerată transferul într-o neoexistență superioară, înveșnicită sub forma unei hierogamii a omului cu Natura. O altă hipostază a neliniștii ne întâmpină în basmul Tinerețe fără bătrânețe, viață fără moarte. Aici neliniștea apare unicat: este prenatală. Copilul nu vrea să se nască într-o lume destinată morții. El acceptă să se nască doar după promisiunea tatălui său că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
geniului la conștiința de sine: un străin într-o lume străină, străin și lui Dumnezeu însuși, astfel încât, așa cum am mai discutat și în altă parte, titlul mai adecvat al poemului ar putea fi Lume și geniu. Ca atare, o altă hipostază a neliniștii eminesciene este cea din poezia Dintre sute de catarge, care semnează lipsa de înțelegere a geniului de către lumea comună: "Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic îngânându-l,/ Valurile, vânturile." Cea mai tulburătoare neliniște eminesciană este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ales la Eminescu și Leopardi: "E funesto à chi nasce il di natale"pentru că totul este deșertăciune, durere și apunere. Georg Trakl semnează una din cele mai tragice poezii oglindind suferința metafizică La Eminescu, suferința apare sub cele mai felurite hipostaze. Ea începe încă din prima tinerețe cu evocarea morții copilei de la Ipotești, în Mortua est! injustiție cosmică ducând la negarea de către poet a oricărui sens și a însuși creatorului. Această suferință metafizică va marca întreaga viață pe poet, așa cum a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
analog celor din Odă (în metru antic) eminesciană: "Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării". În lumina viziunii lui Giordano Bruno, urmărind logica mersului ascendent al eliberării radicale posibile, în Luceafărul, sinele eminescian urma să părăsească hipostazele ontice cu putință a fi experimentate în lumea polarității pământ-cer, și după depășirea focului heraclitian, teluric, avea să se petreacă și depășirea focului înghețat, astral din finalul poemului. Astfel, sinele va medita la forme ale eliberării ultime, depășind realitățile fundamentale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]