KorAP: Find »[drukola/base=icastic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 >

21 matches

Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755

fiind un astfel de semn - care să releve simbolurile și miturile. În cele ce urmează am avut în vedere caracterul de semn lingvistic motivat al numelui propriu, "potrivirea" sensului cu natura lucrului, realizată la nivel lingvistic nu atât prin funcția icastică, cât prin monemele alcătuitoare ale semnului, distincția dintre nume proprii și nume ficționale, intenția pragmatică a numelor proprii eliadești. În studiile de semantică formală găsim distincția dintre numele proprii înțelese ca "expresii semantic nestructurate care, în cazul cel mai tipic

[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
trei propoziții ale ""doctrinei" mimologiciste: A. limba trebuie să fie mimetică; B. limba poate să fie mimetică; C. limba este mimetică". Efectele de putere ale numelui se găsesc în natura motivată, în mimetismul lor, cu alte cuvinte în funcția lor icastică. Această idee e explicată atât prin intermediul ipotezei naturaliste, cât și a celei convenționaliste cu privire la geneza limbajului: în primul caz, efectele de putere pătrund pe calea semnificantului, în cel de al doilea caz, pe calea semnificatului 46. Dialectica sacru-profan este o

[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782

comuniune cu absolutul (Enneade V, 8, 1). Faptul că în conștiință și în imaginație se manifestă un anumit aspect dinamic (așa cum susțineau Plutarh și neoplatonicienii târzii) este pus în lumină de comportamentul ritualic greco-roman, pentru care este mai relevantă imaginația "icastică", mimetică. Spre exemplu, ea va fi solicitată cu preponderență în construcția cultului imperial (un complex de teorie și ceremonial, pe care ulterior se va sprijini în mod substanțial în secolul IV doctrina creștină a puterii); pentru a reprezenta împăratul ca

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
un sens peiorativ al cuvântului). Cercetarea de față caută să exploreze ambele sensuri ale cuvântului "imaginație": și pe cel apropiat de reprezentarea mai curând a ceea ce este perceptibil, obiectual, în special în relație cu memoria identitară și cu istoria (imaginația icastică), și pe cel cu care este în general înțeleasă funcția de i-realizare a imaginii, independentă de logica realității (imaginația iconică și fantezia). Gândirea greacă, despre politic și imagine I. Elemente de teorie a politicului în filosofia greacă În viziunea

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
27 pentru proiectarea imaginii cetății ideale printr-un exercițiu de distanțare critică față de existent 28. În Politeía, cu analogia sau diagrama Liniei se introduce o altă noțiune: eikăsia, pe care am putea-o înțelege ca pe o imaginație icastică (redă perceptibilul), diferită de imaginația iconică, ce redă divinul (non-perceptibilul non-fantezist). Socrate îi propune interlocutorului să-și imagineze o linie divizată în două: primul segment reprezintă lucrurile vizibile, iar celălalt, pe cele inteligibile. Din fiecare jumătate, se obțin câte două

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
Próta noēmata țin de aprehensiunea intuitivă, apar ca o prezență nefiltrată, dar rămân mai curând intelectuale, nu imaginative (Peters 175-84)39. Într-un comentariu anterior asupra unor observații făcute de Platon în legătură cu imaginația, am amintit diferența dintre imaginația icastică și cea iconică. În Sofistul (235a-236c), se subliniază distanța, din interiorul artei de a produce imagini (eídōlopoïetica), dintre tehnica icastică și imitația alterată, care vine din tehnica fantastică, ce produce iluzia asemănării. Diferența nu se mai regăsește în

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
39. Într-un comentariu anterior asupra unor observații făcute de Platon în legătură cu imaginația, am amintit diferența dintre imaginația icastică și cea iconică. În Sofistul (235a-236c), se subliniază distanța, din interiorul artei de a produce imagini (eídōlopoïetica), dintre tehnica icastică și imitația alterată, care vine din tehnica fantastică, ce produce iluzia asemănării. Diferența nu se mai regăsește în același fel la Aristotel. În cadrul Eticii Nicomahice, se vorbește și despre imaginația "deliberativă" (un tip de raționament), care poate fi însă disturbată

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
integrează în identitatea sa culturală și spirituală o parte importantă din moștenirea intelectuală și estetică a vechii Elade; totuși, viziunea despre corp (divin sau sacralizat), fiind influențată de teologia neoplatoniciană, dă câștig de cauză mai curând reprezentării iconice, în detrimentul celei icastice (fidele realității, cum am discutat anterior). Integrată fără rezerve de ideologia imperială în politicile sale de (auto)reprezentare, această concepție va rupe legătura în cele din urmă (dar târziu, după iconoclasm) cu naturalismul antic și va impune o grafie simbolică

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
viziunea sa (cu relevanță pentru filosofia politicului): binele era echivalentul pentru divin și se opunea în acest fel, ca adevăr suprem, fanteziei. În mod asemănător, în sistemul imaginarului medieval va fi evidentă diferența, pe de o parte, între produsul imaginației icastice și al celei iconice, un adevăr de necontestat - imaginea divinului sau a unui model istoric real, dar sacralizat, precum Constantin I - și, pe de altă parte, produsul fanteziei, negarea adevărului, non-divinul (mai exact, imaginea negativă, precum cea a demonicului). Numeroasele

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780

ci și din anumite corelări ale unor segmente de text cu texte deja existente." 5.3.3.3. Cel de-al treilea tip de funcții semnice vizează relațiile dintre semne și "lucruri"286. În această privință, "e vorba despre funcția icastică a semnului, despre imitarea directă a lucrului desemnat prin intermediul semnificantul fiecărui semn în parte, respectiv prin semnificanții unui lanț de semne; în fine, este vorba despre relația dintre semnele materiale, adică vehiculele semnelor, și lucrurile desemnate". Pentru Coșeriu, această "imitare

[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
prin care s-au dezvoltat Etruria și Roma); a3) sinestezia, adică "analogia dintre diferitele impresii senzoriale"; în această privință, Coșeriu precizează că procedeul nu vizează "semnificatul idiolingvistic", ci doar sensul textelor, dat fiind că "semnele lingvistice nu trebuie să fie icastice în sine, dar pot fi icastice în text"; b) imitare prin forma semnului, înțeleasă, în sens glosematic, drept "formă a expresiei", i.e., ca "poziție sistematică care revine fiecărui element purtător de semn în structura integratoare a opozițiilor din planul expresiei

[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
și Roma); a3) sinestezia, adică "analogia dintre diferitele impresii senzoriale"; în această privință, Coșeriu precizează că procedeul nu vizează "semnificatul idiolingvistic", ci doar sensul textelor, dat fiind că "semnele lingvistice nu trebuie să fie icastice în sine, dar pot fi icastice în text"; b) imitare prin forma semnului, înțeleasă, în sens glosematic, drept "formă a expresiei", i.e., ca "poziție sistematică care revine fiecărui element purtător de semn în structura integratoare a opozițiilor din planul expresiei unei limbi". Așa se întâmplă, de

[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757

oferă asemănare și fidelitate cu originalul, întrucât originalul pare a fi o artă a fantasticului, în timp ce copia sa poate fi o imitație perfect corectă. Arta conține atât ființa, cât și non-ființa ca stări de expunere. În consecință, imitația poate fi icastică sau fantastică, în timp ce formele decepției duc către iluziile artei. Modurile de a fi ale artei privesc natura obiectului. Fiecare tip de artă dispune de un anumit tip de obiect real sau abstract. Arta necesită un anumit tip de obiect în funcție de

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
Lawrence Cochran, California University Press, Berkeley, 2001. Etxeberria, Juan Gonzalez, "Metamorphosing Worlds in the Cinema of the Fantastic" în CLCWeb: Comparative Literature and Culture, vol. 10, nr. 4, 2008. Giglioni, Guido, "The matter of the Imagination. The Renaissance debate over icastic and fantastic imitation", în Camenae, nr. 8, 2010. Kagan Moisej S., "La place et les fonctions de l'art dans la culture", în Canadian Aesthetic Journal/Revue canadienne d'esthétique, vol. 2, 1998. Koskela, Jansi, "Truth as Unconcealemnt in Heidegger

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
Presses Universitaires de France, Paris, 1969, p. 79. 10 "[...] divided the image-making art (eidolopoiike techne) into the 'likeness-making art' (eikastike techne) and the 'fantastic art' (phantastike techne)" (t.m.). Guido Giglioni, "The matter of the Imagination. The Renaissance debate over icastic and fantastic imitation", în Camenae, nr. 8, 2010. 11 Cf. B. Weinberg, A History of Literary Criticism in the Italian Renaissance, vol. 2, Chicago University Press, Chicago, 1961, pp. 636-646. 12 "Imagination is thus the new form which feeling takes

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
Corola-journal/Journalistic/3125_a_4450

de vedere și de perspective de lectură de-a dreptul antitetice față de practica obișnuită. Pe de alta, atestă complexitatea discursului susținut de autor în Decameron, care alege unghiuri în perfect acord cu «reflec- țiile» asupra povestirilor; departe de a fi icastice, ci doar mici tablouri de viață neutre, ele îi prezintă ascultă torului sau cititorului aspecte morale mai mult sau mai puțin complexe, pentru care vocile plurale ale personajelor-narante pun în lumină, prin pluralitatea punctelor de vedere, însăși problematica supusă judecății

Lucia Battaglia Ricci Pentru o nouă abordare a Decameronului by Doina Condrea Derer (2013) [Corola-journal/Journalistic/3125_a_4450]
Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744

Ce provoacă aceste observații ale lui Jacques Le Goff, prezentate în prefața volumului său, Imaginarul medieval? Mai întâi, am putea spune că reprezentarea este un tip de interfață de ordin mental între realitate și imaginar. Ea e produsă de imaginația "icastică" (sau mimetică, pentru că ea are ca referință mai ales perceptibilul), de imaginația "iconică" (sau simbolică - prefigurează sacrul definit de dogmă, "non-perceptibilul non-fantezist", divinul) sau de fantezie (imaginația "onirică", ars combinatoria, arta hibridului, a fantasticului popular creștin etc.); ea poate fi

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
modificare a semnificației informațiilor din cadrul mentalului colectiv intervin asupra reprezentării (ca schemă) trei tipuri de funcții imaginative − le definesc ținând cont de accepțiunea lor din perioada medievală, dar înscrise într-o veche tradiție antică (Ferraris 10-12) -, și anume: a. imaginația "icastică" sau mimetică (referința ei o constituie perceptibilul, dat sau posibil); b. imaginația "iconică" sau simbolică (figurează și ceea ce nu e perceptibil, dar nu e nici fantezist, adică divinul și sacrul interpretat dogmatic); c. fantezia sau imaginația "onirică" ("artă" a combinațiilor

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
cu inconștientul și cu psihismul individului familiile codificate de reprezentări mentale sau de "obiectivări" (proiecții figurative) într-o realitate psihică externă, acolo unde capătă noi trăsături după "materializarea" lor în diferite forme. Comun ambelor tipuri de imagine despre care vorbeam (icastică și iconică) este faptul că definiția lor particulară include în mod obligatoriu în raport cu referentul atât ideea de asemănare, cât și ideea de diferență, pentru că ea poate fi și efectul unei experiențe de ordin optic, dar și, într-un alt plan

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-o pentru a organiza convențional unitățile imaginarului medieval local. Ele nu sunt "repartizate" în mod exclusiv unui registru sau altul, dar au o anumită relevanță în raport cu celelalte în constituirea materiei imaginative. Reprezentările perceptibilului sunt configurate mai curând cu ajutorul imaginației mimetice (icastice); manifestările sacrului sunt transpuse în imaginar mai degrabă de imaginația simbolică (iconică); pentru fenomenele care scapă logicii de constituire a realului sau a religiosului (încadrat canonic), fantezia, artă a hibridizării lumilor și a planurilor creației, este cea care redă insurgența

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
și din istoria sa duală, a afirmărilor spectaculoase în raport cu (auto)negările. În cadrul lui, imaginea nu are în sine o valoare de fals sau de adevăr, pentru că ea este un mijloc de a reda o realitate percepută (prin imaginația mimetică sau icastică), o provocare mentală (prin imaginația simbolică sau iconică) sau o viziune (prin imaginația onirică sau fantezie). Rolul ei aici este de a păstra sau a transfera o semnificație, pe o schemă particulară, prin filtrul unei conștiințe individuale sau colective, înspre

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]