280 matches
-
Krokowski îi va spune ironic să se odihnească: ,,cu deplina conștiință a sănătății dumneavoastre perfecte". Castorp, spre desosebire de Emanuel, va include posibilitatea morții sale pornind de la ,,moartea celuilalt". Plecând de la aceste considerente, niciunul din cele două personaje nu se ipostaziază în spectatori detașati ai spectacolului pe care-l oferă sanatoriul, ci dimpotrivă, percep realitatea cu un anumit scop. Fără îndoială, percepția realității este foarte importantă în înțelegerea modului în care personajele își construiesc traseul existențial. Distincția pe care Heidegger o
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
centru, personajele ar trebui să experimenteze depășirea samsarei și "ieșirea din Timp". Simbolul prin excelență al transcendenței îl constituie actul final al ascensiunii Kundalini-ei, unirea ei cu Siva în creștetul cutiei craniene, în sahasrara. Cei care practică acest ritual se ipostaziază în perspectiva regelui și a reginei din ritualul alchimic, care coboară în baia mercurială, se unesc și mor. Semnificația acestei morți inițiatice are valoarea unei părăsiri temporale a trupului de către suflet, pregătind în același timp reîntoarcerea sufletului în ființa androgină
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
interesant nu atât psihologic, cât prin virtuți reprezentative: Femeia întruchipează stabilitatea, Bărbatul - imboldul schimbării. Tot o comunitate închisă, autarhică este prezentă și în Reciful (1979), construcție epică sofisticată, montaj de fișe existențiale, oglindind în însăși structura sa lumea ca labirint, ipostaziată în cetatea Burnei. În Sărbătorile (1981; Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara), autorul revine în spațiul privilegiat al muntelui, la Ciulpău, pentru a înfățișa existența aflată sub semnul transhumanței și al datinilor: fondul ancestral este topit într-o poveste de început
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285600_a_286929]
-
ale lui Scholem, ducîndu-l la inventarea unei „tradiții gnostice” care ar conduce, prin bogomilism și catharism, pînă la primii kabbaliști din Provența și la cartea Bahir din secolul al XI-lea, unde Dumnezeu este Înfățișat ca „deținător al puterilor cosmice... ipostaziate În eoni”83. Dar nimic nu justifică o asemenea interpretare În fragmentele din Bahir comentate de Scholem Însuși, ori traduse În engleză de alți specialiști 84. Organizarea lumii sau a neamului omenesc sub forma unui copac este o analogie - sau
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
exactitate modului de Înțelegere al nici unuia dintre autorii antici. Chiar dacă unele dintre utilizările termenului dau naștere la divinități, iar altele par mai degrabă să desființeze divinități, procesele nu sînt În mod necesar opuse, ci sînt uneori analoage. Divinități personificate care ipostaziază, la un moment dat, forțe abstracte (de exemplu, În religiile timpurii ale romanilor și sumerienilor) pot cunoaște ulterior o raționalizare, fiind scoase din cadrul lor mitologic și transformate În alt fel de ipostaze (de exemplu, zeii din Homer și Hesiod ajunși
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
excelență, și deci "obligatoriu intențională" (Gilbert Dispaux). Ea nu poate fi concepută în afara dimensiunii teleologice care relevă intenția locutorului de a se raporta cu un anumit scop și într-un anume fel la destinatar(i). Polemistul (= eul enunțării, actantul principal) ipostaziază, înainte de toate, subiectul generic surprins în dinamismul intrinsec al comunicării, așa cum îl percepe Ducrot: "De fiecare dată când zicem ceva, imaginăm pe cineva care ar gândi contrariul și la care ne opunem"54. În polemica literară, dinamica schemei actanțiale variază
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
cititorul și despre alte obiecte decât domnul Nicolae Iorga [...]"; cititorul este, evident, partenerul de dialog, acel tu persuadabil care, din martor imparțial, poate deveni complice căruia i se adresează, prin distanța reverențioasă, la persoana a III-a, în timp ce adversarul, el, ipostaziază categoria descalificantă a non-persoanei din teoria benvenestienă. Odată stabilit raportul dintre actanți (operație ce confirmă statutul clar al discursului polemic autonom), spectacolul poate începe cu intrarea din "off" a vocii naratorului. E o tactică predilectă în publicistica polemică argheziană, care
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
concreți, denominați direct sau prin recurs la antonomază și traduce dubla intenție a polemistului de a atrage lectorul în jocul deconspirării și de a-l incita să formuleze el însuși acuzațiile. Evident, formula predilectă a atacului disimulat este ironia, dublu ipostaziată în text: sintagmatică (litota, antifraza, asteismul, diasirmul, charientismul), mizând pe figuri ale economiei lingvistice și pe forța lor de sugestie, și paradigmatică (alegoria, parabola, hiperbola, enigma)305, relevând abilitatea polemistului de a selecta, din tropologia polemică, figurile cel mai adecvate
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
folosit în exclusivitate aceste două ediții ale materialului studiat). În evoluția discursului debussyst, ideea tematică nu supune aparițiile sale unei strategii cronologice posibil de anticipat. Proba o constituie însăși reeditarea cu totul surprinzătoare a materialului secund din măsura 41, care ipostaziază o versiune complet metamorfozată a imaginii sonore originare. Transformarea majoră operată la nivelul aspectului expresiv și caracterului exprimării de bază se realizează prin: dinamizarea ritmică (diminuarea valorilor de durată datorită evoluției predominante în și , comparativ cu norma de și a
Creaţia pianistică a lui Claude Debussy, între concept şi înterpretare by IOANA STĂNESCU () [Corola-publishinghouse/Science/712_a_1153]
-
se poate lăuda că se găsește în avangarda curentului, devenind încă de pe acum oglinda lumii viitoare. Există, altminteri, un contrast izbitor între spectacolele-parodii distractive din televiziuni și starea națiunii. Mai mult, postmodernismul românesc a creat un nou tip uman teleintelectualul, ipostaziat în analist politic, economic, cultural. "Sunt oare, neapărat, elitele mediatice veritabile elite?" se întreabă Adrian Dinu Rachieru. În realitate, e vorba de o pălăvrăgeală infinită, de o perfectă perpetuare a ceea ce Mircea Iorgulescu numea marea trăncăneală, referindu-se nu numai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
macrofizice, deși pretind a porni de la Spirit. Dar mai există și o mare doză de mistificare și de mutilare a monoteismului creștin. Ei cred că achizițiile științei contemporane pledează pentru un Dumnezeu unic, care nu mai are nevoie să se ipostazieze Treimic în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Pentru ei, reluând celebra profeție a lui Nietzsche, "Iisus, și nu Dumnezeu, este cel care a murit, pentru miliardele de oameni și miliardele de miliarde de ființe din milioanele de galaxii"275. Firește
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
termeni paradoxali, "că fiind simultan Dumnezeu și creatură" (1979, p. 133), uniune care "ar depăși înțelegerea" (1979, p. 134). După ce am văzut în ce rânduri trebuie căutată originea ideii blakeene de dialectica, vă propun să urmărim, în continuare, cum se ipostaziază această în textele propriu-zise. Am avut deja ocazia să subliniez modalitatea dialectica prin care Blake interpretează lumea imaginației, ca și natura complementară a realităților sale polare. Este, de asemenea, important să remarc aici că întreaga concepție blakeană legată de unitatea
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
IV-a Patru niveluri de interpretare a poeziei blakeene Oprindu-mă, în secțiunile anterioare, asupra unor aspecte preponderent teoretice legate de poetica lui Blake, este momentul să examinez, pe scurt, modalitatea în care elementele de fenomenologie lirica descrise anterior se ipostaziază la nivelul textelor propriu-zise. Concret, îmi propun să urmăresc, în cele ce urmează, transformările subtile pe care le comportă teoria vizionara blakeană, în momentul în care cele patru tipuri de viziuni enunțate în scrisorile către Butts, din 2 octombrie 1800
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
ne confirmă faptul că, în concepția lui Blake, antropicul dobândește o prezență atât materială, cât și spirituală, constituind, astfel, legătura dintre macrocosmos și microcosmos. Am ajuns, astfel, la capătul întreprinderii mele exegetice. După prezentarea celor patru niveluri vizionare, așa cum se ipostaziază acestea în contextul operei literare a lui Blake, nu-mi rămâne decât să formulez câteva rânduri conclusive, menite să sintetizeze eforturile mele interpretative. Concluzie Într-o scrisoare către Dr. Trusler, datata 23 august 1799, Blake scrie că mulți dintre contemporani
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
oarecum abstract, teoretic, fiind o proiecție a maturilor, o aspirație la care trebuie să se ajungă. Este un „pachet” de însușiri ce alcătuiesc o conduită care nu există încă, dar se speră că va fi. La nivelul acestui model se ipostaziază o funcție proiectivă și predictivă. 4. Specificarea prin performanțe. A performa înseamnă a concretiza atributele unei competențe. Performanța este o competență concretizată, întruchipată, devenită act. Se-nțelege că o competență întrece valoric o performanță vizibilă. Dar aceasta din urmă este
[Corola-publishinghouse/Science/2256_a_3581]
-
un anumit mod de raportare la lume, de percepție a "realității". În roman teatrul se mută, așadar, din exterior în interior, de pe scena lumii pe scena sufletului, ceea ce constrânge perspectiva să se focalizeze asupra unuia și aceluiași personaj-tip (intelectualul), ipostaziat în manieră dramatică drept actor și, deopotrivă, spectator al propriei vieți (altminteri, indiferente "în sine"). De aceea, chiar dacă, prin materie, pare doar o nuvelă ceva mai extinsă, tratând un "subiect" de factură intimă (dragostea) destinat în genere confesiunilor diaristice, primul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
salcie ce-și scutură frunzele în undă). Și fiindcă tot s-a ivit prilejul, trebuie subliniat faptul că recurența analogiilor dintre starea sufletească a personajelor și peisaj nu indică, așa cum s-a spus, o influență romantică 173, chiar dacă natura se ipostaziază adesea drept simplă proiecție a unui "subiect" exaltat, ca în acest fragment "liric" presărat cu reflecții în genul celor ce frământau mintea lui Dionis, eroul eminescian: "De ce era însă noaptea atât de frumoasă, tocmai când se simțea pierdut, când se
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
notelor de jurnal), pentru a intra în schimb pe mâna unor "specialiști" inițiați în arta de a descifra trecutul și de a prevedea, corect, viitorul (lucru extrem de important într-un roman-ciclu!). În concepția Maestrului Ciprian, de pildă, sufletul nu se ipostaziază ca tezaur de imagini revelatoare și inefabile (lui Andrei așa i se pare), ci reprezintă efectiv un univers coerent de semne și simboluri, traductibil într-un limbaj. După cum am mai spus, abia o dată cu apariția unei astfel de conștiințe-oglindă romanul lovinescian
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
înțeleasă ca luptă de afirmare a Sinelui ("the assertion of selfhood"). În sprijinul afirmației sale, teoreticianul american ținea să facă distincția între solilocviul tragic (expresie a unei introspecții angoasante) și acela melodramatic, care nu mai trădează nicio angoasă, ci se ipostaziază ca manifestare pură a Sinelui, revelată în actul autonominalizării (în enunțuri de tipul "Eu sunt omul", "Eu fac", "Eu vin" etc.). Drept urmare, în melodramă toate personajele, fie ele pozitive sau negative, își prezintă identitatea și întregul set de calități ori
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
antrenate din acest prețios poem. În vechile poezii egiptene sau elene, în textele sanscrite și indiene vechi natura percepută prin simțurile îndrăgostiților metamorfozează ființa în sentiment. Tocmai această chemare îngăduie transcenderea frumuseții imaginilor, a timpului de sensibilitate, vorbind despre iubirea ipostaziată într-o lume în care marea poesie crează premisele lirice în care trăim. Chemarea care răsună în versuri este cea care anunță elementele universului, de la macro la microcosmos și până în străfundurile sufletului, la monada originară a atmei, unde începe spiritul
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
și ia-n goarnă Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă, Și spumegă ca furii și urlă-ngrozitor.” Amintirea lui Heliade, reformator al culturii din cohorta de sfinte firi vizionare, de glas de deșteptare în noaptea noastră pierdută și amară, se ipostaziază într-o „arfă de aramă cu coarda temerară” care „Trezi-n sufletul nostru simțire de bărbat.” Poeții profeți de structură tragică se bucură de același atribut: Mureșanu „rumpe coarde de aramă cu o mâna amorțită”, „lângă marea-ntunecată / Stă Orfeu-cotul
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
Ea este a doua treaptă a urcușului duhovnicesc"4. Puterea soteriologică a rugăciunii inimii și a minții revelată de Sfântul Maxim Mărturisitorul 5 apare și în gândirea lui Evagrie Ponticul, în sensul stabilirii unui mediu dialogic autentic cu Divinitatea, rugăciune ipostaziată drept urcușul minții spre Dumnezeu 6 Mântuitorul Iisus Hristos, vorbind prin pilde despre Împărăția Cerurilor, o aseamănă cu o comoară ascunsă în țarină pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, și de bucuria ei se duce și vinde
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
soluționăm controverse ca acelea dintre nominalism și realism, mentalism și behaviorism - pe scurt, toate problemele principale ale epistemologiei. Totuși, pentru scopurile ce le urmărim, va fi suficient să evităm două atitudini opuse : platonismul extrem și nominalismul extrem. Nu trebuie să ipostaziem sau să "reificăm" acest sistem de norme, să facem din el un fel de idee-arhetip care domnește peste o lume de esențe eterne. Opera literară nu are același statut ontologic ca noțiunea de triunghi, sau de număr, sau ca o
[Corola-publishinghouse/Science/85059_a_85846]
-
mesajul transmis de personalitatea totalitară și exprimă cel mai bine caracteristicile semnificative ce diferențiază stilurile fundamentale de discurs politic: ambiguitatea intenționată, caracterul disimulat al adevăratului mesaj, caracterul imperativ și caracterul polemic. Este discursul mesianic - apocaliptic - prin care actorul politic se ipostaziază ca singurul În măsură să asigure depășirea Peripatethice unei situații de criză pe care - chiar dacă nu există - o va evidenția sau va face tot posibilul pentru a o declanșa. Exprimă, În plan discursiv, ipostaza salvatorului. Mitul, minciuna „rezonabilă” - ca parte
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
platoniene, uneori, abordate cu ușoară ironie: antagonismele timp-veșnicie, minte-corp, spirit-materie, ființa umană-existența, fără a se ști dacă fac parte din codul sau estetic sau doar ca o terapie morală. Spune Ionel Necula în Cioran, Scepticul nemântuit: "De departe, Cioran se ipostaziază că un Zarathustra contaminat de existențialism. De departe, pentru că râma nu-l cuprinde decât aproximativ, ea trebuind mișcata, lărgita sau, după caz, îngustata pentru a-l încadra cât de cât"52. Principalul lor punct comun este critică moralei creștine. Nici unul
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]