30 matches
-
adică de sufism. Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană, doar sufiștii au prețuit mereu rubaiatele sale. Iraniștilor europeni le revine meritul de a-l fi redescoperit pe poet pentru patrimoniul cultural al lumii. Cercetarea filologică nu a căzut de acord în privința impactului curentului sufist asupra operei literare a lui Khayam. Există, însă, evidente puncte de tangență cu
Omar Khayam () [Corola-website/Science/310884_a_312213]
-
-l face simpatic. La aceasta trebuie adăugat faptul că, puțin câte puțin, am aflat (grație recunoașterilor din operele mult mai prolificului Georges Dumézil, precum și câtorva dintre rarele mele incursiuni în câmpul studiilor mithraice) că, deși și-a început cariera ca iranist și a sfârșit apoi predând sanscrita (cu un parcurs asemănător celui al lui R.C. Zaehner), forma mentis a sa era cea a unui istoric al religiilor, iar rangul său - cel al unui cal de rasă. Aflu acum, chiar în momentul
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
ori, dacă nu deloc, relevanța legăturii lui Eliade cu Wikander, fapt relativ explicabil, pentru că indiciile lăsate în opera mult mai cuprinzătoare a celui dintâi sunt relativ restrânse. Citări succinte, mult mai puțin numeroase decât, bunăoară, cele ale operei celuilalt proeminent iranist suedez, Geo Widengren 1, comentarii laconice, chiar dacă ocurente în formule sau contexte nu o dată surprinzătoare. Pe de altă parte, diluarea treptată a producției publicistice a savantului suedez, succesiva lui marginalizare față de mediile academice comune, în plus refuzul de a-și
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
ale operei științifice eliadiene, ocultând de cele mai multe ori relevanța și extensia documentelor particulare, filiația intimă a concluziilor de ordin general față de analizele precizate pe care acestea din urmă le impun. După cum, la celălalt capăt, un indianist, un sinolog sau un iranist pot aprecia la Eliade sintezele pe care le face cu privire la istoria religiilor din domeniul care le revine și, deopotrivă, pot aduce critici caracterului fragmentar, insuficient al utilizării surselor care fac parte din materia specialității lor, dar adesea pot pierde din
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
se bucure de suficientă popularitate 3. Fascinația pentru Zoroastru, convertit în mediile științifice în atracția irezistibilă și uneori inexplicabilă față de Iranul pre-islamic și orizonturile sale religioase, în primul rând pentru că foarte arhaice, va conduce treptat și la abuzive ipoteze pan-iraniste, îmbrățișate de așa-numita religionsgeschichtliche Schule, a căror relevanță în decorul nazistei Glaubensbewegung, cu un puternic impact universitar în deceniile 3 și 4, se va situa în complicitatea perversă dintre rațiune sobră și propagandă. Spre deosebire de colegul său Geo Widengren, Wikander
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
impietate în juxtapunerea propriei specializări în iranistică și exercitarea funcției sale teologice, anume Nathan Söderblom, cunoscut la noi, cum spunea Eliade, mai ales prin activitatea sa ecumenică. Sau de profilul lui Jean de Menasce, în egală măsură părinte dominican și iranist. Un argument în plus ca posteritatea însăși a subiectului și relevanței acestor teze să fie și ea aproape nulă. Alături de cercetările cu privire la folclor ale lui Gaster și Șăineanu, Eliade va păstra mai ales un raport tot mai nuanțat, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
pentru studii topografice și epigrafice, anume cu privire la templele focului din epoca sasanidă. Dar, înainte de război, francezii și americanii erau deja pe cale să organizeze săpături, la Tacht-i-Soleiman, care mă interesează în mod special”, îi scria Wikander (Lund, 3 martie 1947) reputatului iranist George Cameron, la puțină vreme după apariția cărții sale despre „preoții focului” în Iran și Asia Centrală. Analiza Poveștii numerelor în comparație cu elemente de folclor turc, persan, provensal are meritul de a include detalierea unui pasaj din cartea pehlevi Arda Wiraz, probabil
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
a lui Inostrancev (No. 7, 1926), Obiceiurile populației caspice din Persia secolului X, tot de Inostrancev și Vinul și banchetele în epopeia națională iraniană, de Fr. Rosenberg. Tot profesorul Bogdanov a tradus în englezește Das iranische Nationalepos (1930) de Nestorul iraniștilor, Nöldeke, și Zum Sasanidischen Recht a lui Bartholomæ (1931)”3. La care se adaugăalte nume, Andreas 4, Christian Bartholomæ, James Darmesteter, Jacob Wackernagel, și titluri de lucrări de specialitate. Asemenea traiectorii și interese l-au determinat să susțină în repetate
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
în care Eliade începuse să se intereseze de Iranul antic, Wikander, cam în aceeași perioadă, începea să urmeze cursuri specializate de filologie clasică și limbi iraniene la Uppsala, Paris, Copenhaga sau München, pregătindu-se exact pentru cariera orientalistului specializat ca iranist, sub îndrumarea câtorva dintre marii profesori, ale căror lucrări Eliade le recenzează deja la București sau încearcă cu orice preț să le obțină 1. Astfel se face că, în ceea ce privește iranistica, fără să producă un exemplar asemănător lui Anquetil Duperron, fără
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
în urma recomandărilor din partea lui Eliade. 2.4. „Influența iraniană”. Istorism și morfologie istorico-religioasătc "2.4. „Influența iraniană”. Istorism Și morfologie istorico‑religioasă" Cu ocazia colocviului „Mircea Eliade e le religioni asiatiche”, organizat la vechiul institut fondat de Giuseppe Tucci, redutabilul iranist italian Gherardo Gnoli remarca elogios ambitusul larg al utilizării surselor iraniene de către Eliade și pertinența integrării lor hermeneutice: „Mircea Eliade nu a fost un iranist de profesie. Dar contribuția pe care a adus-o la istoria religioasă a Iranului antic
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
Mircea Eliade e le religioni asiatiche”, organizat la vechiul institut fondat de Giuseppe Tucci, redutabilul iranist italian Gherardo Gnoli remarca elogios ambitusul larg al utilizării surselor iraniene de către Eliade și pertinența integrării lor hermeneutice: „Mircea Eliade nu a fost un iranist de profesie. Dar contribuția pe care a adus-o la istoria religioasă a Iranului antic este importantăprin echilibrul interpretărilor sale”2. Inutil să rezumăm aici acest elogiu, care la rândul său nu rezumă decât parțial multitudinea categoriilor morfologice înspre care
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
particular și discret, Eliade valorifică inclusiv discuții sau proiecte pe care Wikander nu le-a finalizat niciodată. Cine va încerca să găsească acele studii ale lui Wikander despre scriitorii francezi, de la Jules Michelet la Mallarmé, care, împreună cu monografiile unui alt iranist, Duchesne-Guillemin, despre Mallarmé și Valéry, corespund tiparului rar în care istoricii religiilor, depășindu-și propria specialitate, contribuie la înțelegerea producțiilor literare contemporane, nu le va găsi1. Pentru că, deși a scris despre etapa romantică și postromantică a orientalismului european, despre fuziunea
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
tezei de doctorat la Uppsala, Wikander se stabilește pentru aproape un an (cel mai probabil din toamna anului 1938 până în vara lui 1939) la München, ca lector de limbă suedeză. Aici îl cunoaște pe al doilea savant german, Walther Wüst4, iranist și indogermanist, una dintre verigile importante în epocă pentru păstrarea balansului între curentele de gândire universitare și ideologia național-socialistă. În egală măsură ofițer SS, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Himmler, căruia de altfel îi și dedică lucrarea sa Indogermanisches
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
163-185, și Carl-Martin Edsman, „Ein halbes Jahrhundert Uppsala-Schule”, in Festschrift für Anders Hultgård, Walter de Gruyter, Berlin, RGA - Band 31, pp. 194-209. Toate aceste referințe ar fi incomplete însă fără memorabilul portret realizat postum de către unul dintre reputații săi colegi, iranistul Jacques Duchesne-Guillemin: „Era mare asemenea lui Wikander, Nyberg, Cameron, Bailey, care ne-a părăsit de puțină vreme, decanul nostru de vârstă. Se îmbrăca la un bun croitor. Adora echitația, urcându-se pe cal în fiecare dimineață. Invitat la Liège pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
2. Cartea lui Ringbom încerca să dea o soluție unei probleme mai vechi: originea orientală a legendei lui Parsifal și a Graalului. Dar localizarea acestei origini în Iranul mazdeean a fost primită cu destul scepticism și chiar ironie de comunitatea iraniștilor: „El susține că acest monument șShizâ, vechea capitală a sasanizilorț, deopotrivă palat, templu și fortăreață, este modelul real al lui Montsalvat (înainte de transplantarea legendei din Iran în Spania) și că misterul Graalului nu este decât o transpunere a misterului Haomei
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
Este frapant că rolul de patrie a misterelor fiind refuzat Iranului de către dl Wikander, trebuie să trecem în Balcani, în Balcani și de loc în Anatolia”, op. cit., p. 328, optând pentru cea mult mai rezonabilă a Anatoliei. 2. Jacques Duchesne-Guillemin: iranist și istoric al religiilor, autor prolific a numeroase monografii despre religiile Iranului antic - vezi Les composés de l’Avesta, Liège-Paris, 1936; Zoroastre. Étude critique avec une traduction commentée des G³th³s, G.-P. Maisonneuve, Paris, 1948; The Hymns of Zarathustra, John
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
1961; La religion de l’Iran ancien, PUF, Paris, 1962 (o extindere a ideilor schițate deja în Ormazd et Ahriman); Symbols and Values in Zoroastrianism. Their Survival and Renewal (= Religious Perspectives, vol. XV), New York, 1966. Unul dintre cei mai fideli iraniști față de teoria trifuncționalismului dumézilian. Aria intereselor sale nu s-a restrâns însă doar la nivelul iranisticii, el fiind unul dintre acei istorici ai religiilor și orientaliști cu ambitus larg, care a păstrat un contact viu cu literatura modernă și muzica
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
precisă origine geografică: șamanismul ca boală specifică comunităților nordice - „isteria arctică”. Vezi și „Arktischer Schamanismus und altnordischer Seidr”, ARW 36 (1939), pp. 171-180. Concepția sa despre șamanism a contaminat, în epocă, exegeza religiilor Iranului antic, deturnate parțial, cel puținprin persoana iranistului Walther Wüst, către mize politice ale tratamentului Antichității indo-iraniene, i.e. indo-germanice. În Die Religionen Irans, H.S. Nyberg propusese, prin comparație cu dimensiunea extatică a ritualurilor șamanice sau ale dervișilor persani, interpretarea șamanică a figurii fondatorului zoroastrismului, Zarathustra. Curând după apariția
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
dimensiune, cu cea trimisă de Eliade. 4. Se pare că Wikander nu a publicat nici un volum în faimoasa colecție dedicată cercetărilor de istorie a religiilor Iranului antic, Ratanbai Katrak Lectures. Însuși faptul susținerii acestor conferințe la Oxford, în tradiția marilor iraniști Harold W. Bailey, Jacques Duchesne-Guillemin, mai recent Gherardo Gnoli sau Philippe Gignoux, rămâne deocamdată, până la noi cercetări, sub semnul întrebării. Cu toate acestea, în Arhiva SW de la Uppsala (box 1470) se află un manuscris redactat în suedeză (cca 45 de
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
folos profesorilor și studenților dvs.” - cf. Corespondență II, p. 291) sau B.T. Anklesaria („Avem plăcerea de a vă trimite revistele noastre, nr. 2, 5, 7, 10-17, și publicațiile 1-7 pentru folosul Institutului Asiatic din București” - cf. CorespondențăI, pp. 160-161), faimosul iranist, a cărui traducere după cosmologia redactată în pehlevi BundahiÍn (1910) rămâne și azi ediția de referință. Vezi și Mircea Eliade, „Un institut de studii iraniene”, Cuvântul XI (1933),4noiembrie, p. 1. În toamna anului 1934, în așteptarea, sub presiunea iluzorie
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
compendiu, Jurnalul literar, București, 1998, ediție îngrijită de Nicolae Florescu. Foarte probabil, Wikander nu ar fi fost deloc încântat să știe că Busuioceanu, fost elev, asemenea lui Ringbom, al lui J. Strzygowski (pe care Wikander îl califica drept „fanatic pan-iranist”), ajungea în 1955, fără nici o scrupulozitate critică față de sursele cercetate, la fantastica ipoteză a originii iraniene a lui Zalmoxis: „Mai găsesc în Vico și singurul autor care înțelege, ca mine, că Zamolxis trebuie pus în relație cu Zaratustra șsic!ț
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
i-ar fi putut aduce considerabile prejudicii academice. 5. Este vorba de cele patru volume din colecția Acta Iranica (Brill - Teheran), IV-VII, seria I, dedicate memoriei lui H.S. Nyberg, conținând opera minora și articole de specialitate ale celor mai importanți iraniști. LXXIVtc "LXXIV" 1. În discursul de primire a onorului academic, Eliade face un elogiu aloperei principesei, mai ales al lucrării sale Izvor, carte despre al cărei succes la apariție (Paris, 1922/3) un bun prieten al scriitoarei remarca în epocă
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
din perioada antică și e de înțeles că voia să-l întâlnească pe autorul Feuerpriester in Kleinasien und Iran. Nu știm în ce a constat conversația lor, dar ne-ar fi plăcut să asistăm; în epocă, curiozitatea reciprocă între filologi iraniști și arheologi de teren era un fapt bine răspândit. În general, nu se poate să nu admirăm siguranța anumitor intuiții ale lui Wikander privind iranismul dinspre hotarele indiene, într-o epocă când nu se cunoștea decât incomplet imagistica religioasă a
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
de savanții indieni, să reții numai fragmentul Îngropării lui Haridas și să revii zece ani mai târziu cu o nuvelă fantastică ce pornește de la secretul său? Că ispita exista, aveam să-mi dau seama În 1996 când, cercetând arhiva indianistului, iranistului și arabistului Constantin Georgian (1850-1904) de la Biblioteca Academiei din București, observând amploarea uitării care Îl Înecase printre puținii orientaliști români din secolul al XIX-lea, am descoperit câteva bilete aluzive pe care Georgian nota traseele unei călătorii asiatice amintind de
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
Occidentului nașterea tibetologiei 1. Tot Le Calloc’h a arătat recent cum primul tibetanist occidental, Philippe-Edouard Foucaux (1811-1894), un indianist discipol și succesor al lui Eugène Burnouf (1801-1852), a fost și profesorul lui Constantin Georgian (1850-1904), cel dintâi indianist și iranist român, format În cel mai prestigios mediu european de studii asiatice 2. Dar Burnouf și Foucaux fuseseră audiați la Collège de France și de Odobescu, care Îl ruga În 1878 pe Tocilescu, aflat la Paris, să-i procure noile cărți
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]