13 matches
-
care se datorează arhitectului Șerban Sturdza, cel care a remodelat-o în anii 1980-1981 în stil baroc. Arhitectul Sturdza declara într-un interviu că a ales să refacă fațada clădirii care la acel moment aparținea Trustului de construcții în stil «"„istorist”, aducând-o cumva la aspectul său inițial"». În continuare spunea că a fost criticat de colegi arhitecți, care i-au reproșat că nu a făcut o casă modernă, însă după mult deliberare Sturdza a ales o soluție „"veche"”, pentru a
Piața Unirii din Timișoara () [Corola-website/Science/303458_a_304787]
-
Noul Testament și Toma d'Aquino; 3) B. Franklin. Legăturile dintre aceste personalități sunt prezentate de MacIntyre în lumina celor două perspective complementare ale cunoașterii sociale: perspectiva istorică completată de cea logică. Așa cum am mai arătat, autorul a fost caracterizat drept "istorist" pentru că invocă în permanență istoria, trecutul. "Suntem, indiferent că recunoaștem sau nu, ceea ce ne-a făcut trecutul și nu putem extirpa, nici măcar în America, acea parte a noastră care e formată din relația cu fiecare stadiu formativ al istoriei noastre
by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
observatoare, cu sentimentul ei cosmologic. Textul istoric astfel rezultat ipostaziază „ficțiuni utile” (În formula lui Nietzsche, care vedea „trecutul În pericol de deformare, de reinterpretare În conformitate cu criterii estetice, fiind astfel adus În apropierea ficțiunii”) sau În „ficțiuni necesare” (la noii istoriști). În Etica interpretării, Gianni Vattimo contemplă și el posibilitatea unei hermeneutici istorice, care Înlocuiește „adevărul” logocentrist cu un concept eticist de adevăr, adaptat la realitatea unui anumit univers cultural-istoric. Una dintre cele mai germinative abordări ale creației ficționale a omului
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
epocă ficționalistă, textualistă, În care analogia se mută din spațiul termenilor În spațiul rupturilor, afirmând că „ceea ce seamănă e tocmai ceea ce se opune”, e tocmai ceea ce e contrar și disruptiv. Figura retorică predominantă În epocile textualiste, după cum spun și noii istoriști americani, e chiasmul. E vorba de un mod specific de reflectare a subiectului În oglindă și a oglinzii În subiect: „istoria literaturii și literatura istoriei” sau orice sintagme de acest tip. Ajungând În epoca de azi, mie mi se pare
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
Sheridan, haoticul lui Joyce și îndârjirea lui O’Casey. Personalitățile teatrului occidental european, ca și ale celui american sunt cercetate din unghiul raportării lor filosofice față de problemele existențiale. În compartimentul prozei, se disting studiile despre Dickens, Twain și Dreiser, elaborate istorist tradițional, comparatist și, într-o măsură, eseistic. Vocația întregului a rodit și în două monografii. În Walt Whitman (1955), treptele biografiei intelectuale a poetului conduc de la sine spre Fire de iarbă, marele poem al erei americane moderne, construit arborescent, sub
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287236_a_288565]
-
ca Schnädelbach să se refere la spiritul pozitiv, științific, și nu la "pozitivismul din științele spiritului" (vezi și I, nota 27). Iar aceasta cu atât mai mult cu cât filozofia pozitivistă e mai apropiată de spiritul iluminist decât de cel istorist. Avem aici în vedere faptul că pozitivismul are în comun cu iluminismul afirmarea unei atitudini raționale prin susținerea necesității de a se trece la o epocă nouă, cea a cunoașterii pozitive. Ca atare, nu credem că putem vorbi așa de
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
departe vizată de Kant"26. Am putea spune că de aceea Dilthey simte nevoia să dea o replică la "critica rațiunii pure" (vezi Cuvântul introductiv). În legătură cu "fundamentul normativ" al istoriei trebuie să semnalăm totuși o diferență semnificativă între cei doi istoriști. Droysen rămâne în mai mare măsură îndatorat speculației din epocă. Acest fapt este constatat chiar de către Dilthey, care în Construcția lumii istorice... arată că Droysen "subordonează istoria ordinii morale a lucrurilor" și mizează pe "conceptul ideilor care acționează în istorie
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
o treaptă calitativ superioară -, ci avem în vedere o interpretare critică a ideilor predecesorilor, ceea ce presupune, dincolo de necesarele distanțări și contestări, o continuitate, dacă nu strict ideatică, măcar de preocupări cu aceleași probleme. Să nu uităm că până și un istorist autentic ca Droysen consideră epocile istorice drept "stadii ale cunoașterii de sine, ale cunoașterii lumii și ale cunoașterii de Dumnezeu", iar istoria (Geschichte) "o cunoaștere de sine a umanității, siguranța și conștiința ei de sine"50. 2. Viziunea istoristă asupra
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
ca Riedel să fi spus: "unitatea rațiunii transcendente", chiar dacă aceasta are în transcendența ei propria-i dialectică, adică o desfășurare imanentă, heraclitică așa cum am arătat -, deoarece ea "crește prin sine și din sine". Socotim necesară această adăugire pentru că și la istoriști, inclusiv la Dilthey, apare ideea unei "unități conceptuale". Izvorâtă însă din imanența vieții, aceasta nu intervine din exterior, spre a se obiectiva în planul empiric, ca la Hegel, ci primește în cazul de față forma unei "unități structurale" sau a
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
Kant atât Droysen, cât și Dilthey. Considerăm că acum este util să insistăm asupra acestei probleme, întrucât constatarea unei coordonate apriorice în cazul lui Dilthey ne va ajuta să înțelegem mai nuanțat și raporturile lui cu supraistorismul. Faptul că un istorist ca Dilthey nu abandonează total o abordare transcendentală nu înseamnă că el ar ceda unor tentații supraistoriste, deoarece o distanțare de universalismul hegelian se poate înfăptui chiar printr-o relativizare a cadrelor a priori, și nu neapărat prin negarea existenței
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
-i -, și nu reușim să concepem lumea "decât prin prisma uneia dintre categoriile fundamentale"188. Putem cel mult să sistematizăm această diversitate, descoperind paradigmele care reapar în istorie. (Vezi în acest sens și discuția anterioară, privitoare la deplasarea accentului de către istoriști dinspre "problema unității istoriei" către "problema unităților din istorie".) Mircea Flonta consideră că "marile construcții metafizice sunt niște universuri închise și sieși suficiente. Ele stau unele alături de celelalte ca și marile opere de artă". Spre deosebire de "impersonalitatea creațiilor științifice, care se
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
perfecte, desemnând aptitudinea obișnuită referitoare la toate orientările posibile ale atitudinilor umane, anume de a cunoaște, a valoriza și a voi" (ibid., p. 58). 32 Ibid., pp. 58-59. 33 Ibid., p. 56. De altfel, chiar utilizarea termenului de "istoricist" în loc de "istorist" (vezi II, 1A) arată că autorul vede în Weltanschauung produsul unei supralicitări, al importanței exagerate ce li se acordă faptelor istorice. Altminteri, Husserl recunoaște că "avem nevoie de istorie", dar "nu în maniera unui istoric, pentru a ne pierde în
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
al... postmodernismului, cu autori care își inventariază necontenit sursele, ca Borges sau și le parodiază că Mircea Horia Simionescu (Bibliografia generală). De altfel, Alexandru Călinescu va zăbovi, în Utopia postmodernista, asupra principiilor postmodernismului, înregistrând, printre altele, redescoperirea trecutului (caracterul sau "istorist"), poziția critică față de structuralism (prin reluarea dialogului cu textul pe care acesta îl întrerupsese), aspirația spre o lume care să stea sub semnul, plăcerii "narativității", ironiei, pluralismului și, nu în ultimul rând, al "formelor deschise". Asemeni barocului, posmodernismul refuză "închiderea
"Principiul textelor comunicante" by Dan Croitoru () [Corola-journal/Journalistic/18051_a_19376]