110 matches
-
Ei vor presupune că în centrul lucrării stă formularea unui criteriu al semnificației cognitive pentru expresiile limbajului și delimitarea, pe această bază, a științei pozitive de metafizica speculativă. Și vor considera că Tractatus-ul propune o teorie, una înrudită cu cea kantiană, în măsura în care este tot o teorie a experienței, diferită însă de aceasta prin orientarea ei empiristă. O formulare foarte clară a acestei receptări răspândite a Tractatus-ului a dat-o, cu câteva decenii în urmă, filozoful american Wilfrid Sellars. „Wittgensteinul Tractatus-ului - scria
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
stări de lucruri care pot fi adevărate sau false și, în acest sens, spun ceva. Scrierea își propune să răspundă la întrebarea cum e posibil limbajul, înțeles în acest fel, și care sunt granițele lui. Este o întrebare asemănătoare celor kantiene, la care răspunsul este căutat însă pe căi foarte diferite. El va fi dat în termenii unor concepte ca nume, semnificație, propoziție elementară, sens și altele de acest fel. Cu ajutorul acestor concepte se obțin clarificări asupra „logicii limbajului nostru“. Însemnătatea
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
pe baza acestor distincții, ar face posibilă o delimitare clară a domeniului și a limitelor cunoașterii noastre despre lume. Citit în acest fel, Tractatus-ul ne apare drept o carte ale cărei orientare și inspirație fundamentală vor putea fi caracterizate drept kantiene. Apropierea dintre Tractatus și filozofia transcendentală a lui Kant ar consta, în primul rând, în ceea ce s-a numit abordarea critică a înțelegerii naturii și țelurilor filozofiei. În 4.113 se spune: „Filozofia delimitează domeniul controversabil al științelor naturii.“ Filozofia
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
că în centrul lucrării stă formularea unui 164 GÂNDITORUL SINGURATIC criteriu al semnificației cognitive pentru expresiile limbajului și delimitarea, pe această bază, a științei pozitive de metafizica speculativă. Și vor considera că Tractatus-ul propune o teorie, una înrudită cu cea kantiană, în măsura în care este tot o teorie a experienței, diferită însă de aceasta prin orientarea ei empiristă. O formulare foarte clară a acestei receptări răspândite a Tractatus-ului a dat-o, cu câteva decenii în urmă, filozoful american Wilfrid Sellars. „Wittgensteinul Tractatus-ului - scria
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
stări de lucruri care pot fi adevărate sau false și, în acest sens, spun ceva. Scrierea își propune să răspundă la întrebarea cum e posibil limbajul, înțeles în acest fel, și care sunt granițele lui. Este o întrebare asemănătoare celor kantiene, la care răspunsul este căutat însă pe căi foarte diferite. El va fi dat în termenii unor concepte ca nume, semnificație, propoziție elementară, sens și altele de acest fel. Cu ajutorul acestor concepte se obțin clarificări asupra „logicii limbajului nostru“. Însemnătatea
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
mai puțin decât sperau Kant și neokantienii în încercarea de a întemeia principii substanțiale. În măsura în care argumentul lui Kant apelează în mod tacit la presupoziții antropologice, atunci el se abate de la propria metodă de a justifica etica. Dar o dată abandonată metafizica kantiană a Eu-lui, nu mai rămâne nimic în argumentul acestuia care să impună principiile liberale drept singurele potrivite pentru ființele umane". În fine, cea de a treia linie de gândire ține de doctrina contractualistă, care se află, de asemenea, într-o
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
fenomenelor, numită schemă transcendentală, face cu putință "aplicarea" categoriei la fenomene. Altminteri, această operație nu ar interveni și, astfel, nu ar fi constituită cunoștința (veritabilă). Tocmai prin schema transcendentală categoria capătă "semnificație", nefiind o formă goală a intelectului. Potrivit sistematicii kantiene, în chestiunea constituirii cunoștinței analogiile experienței stabilesc principii "dinamice", adică principii care își pot dovedi necesitatea numai "sub condiția gândirii empirice într-o experiență", asemenea postulatelor gândirii empirice în genere.135 Spre deosebire însă de axiomele intuiției și de anticipațiile
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
asemenea rol au: să constituie fenomenul și, desigur, cunoștința (veritabilă). Calea aleasă de Kant pentru a dezvălui acest "comportament" al facultății de cunoaștere este invers decât cel pe care am mizat până acum în prezentarea unor elemente judicative și potențialnon-judicative kantiene. Este clar că nu e posibil fenomenul fără intuiție; adică fără un obiect dat empiric. Dar faptul de a fi dat empiric presupune o sinteză a omogenului, apoi a diversului, veritabila sinteză fiind aceasta din urmă; pentru realizarea ei, am
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
face atât cu sensibilitatea, cât și cu intelectul, iar în ultimă instanță, ele constituie "posibilitatea experienței". Totuși, "ultimul" lor sens este acela al unei reducții: la timp. Potrivit cercetării de față, din punct de vedere operațional, analitica și dialectica transcendentale kantiene, ca părți ale logicii transcendentale, aceasta din urmă în mod necesar unită cu estetica transcendentală, se desfășoară astfel: 1. reducția (reducția transcendentală a conceptelor de spațiu și timp în sensul constituirii intuiției sensibile ca parte a unei constituiri fenomenale); 2
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
germane, din direcția filosofiei kantiene și husserliene, privește opțiunea fenomenologică asumată de D. Gusti, nu însă înainte de a o „contagia” cu influențe pozitiviste franceze și românești. Educația sa l-a sensibilizat față de cele două influențe copleșitoare din filosofia germană, cea kantiană de la începutul secolului al XIX-lea și cea a lui Ed. Husserl (1859-1938) de la începutul secolului al XX-lea. D. Gusti a descoperit în filosofia germană o teorie a subiectivității, opusă „determinismelor” exterioare, populare în epocă, ce susținea că ordinea
[Corola-publishinghouse/Science/2236_a_3561]