17 matches
-
componentele își pierd identitatea semantică) și despre "mots composés" („cuvinte compuse”) în care componentele și-o păstrează. Lingvistul olandez Cornelis de Boer (1922) face la rândul său o delimitare între ceea ce numește "syntaxe figée" („sintaxă fixă”) sau "syntaxe locutionnelle" („sintaxă locuțională”) și "syntaxe vivante" („sintaxă vie”) sau "syntaxe mobile" („sintaxă mobilă”). Constituirea frazeologiei ca disciplină aparte începe în anii 1930 și 1940, în Uniunea Sovietică, prin punerea bazelor sale teoretice de către unii lingviști ca E. D. Polivanov sau V. V. Vinogradov. Apoi
Frazeologie () [Corola-website/Science/335184_a_336513]
-
unitară și constantă, iar componentele utilizate separat își schimbă sensul. Pronumele dumneata și dumneavoastră reprezintă gradul ultim al sudurii și îndreptățesc alegerea statutului de locuțiune pentru etapa intermediară dintre îmbinare liberă și cuvânt unic. Și GLR27 opta tot pentru soluția locuțională. Alegând să trateze toate aceste sintagme unitar în privința statutului morfosintactic, DOOM2 încearcă să le confere și o grafie unitară. Astfel, se propune ca amândouă componentele să fie scrise cu majusculă: Excelența Voastră, Sfinția Ta, chiar și Domnia Ta, Domnia Voastră. Această decizie
[Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813]
-
în stabilirea statutului de locuțiune pentru aceste grupări. Este singura variantă de acord recunoscută în text și prin urmare corespunde normei. Dar între tipul de acord și statutul grupărilor există o interdependență. Așadar, odată ce lucrările normative au convenit asupra interpretării locuționale, acordul cu persoana a III-a devine un fenomen ciudat, nu neapărat o greșeală, dar un uz care trebuie explicat. Fenomenul nu este nou. Din a doua jumătate a secolului XIX se pot întâlni exemple: Ecscelența Voastră au fost cel
[Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813]
-
Domniile Voastre. Locuțiunea este descompusă într-un substantiv și un adjectiv posesiv, iar verbul se acordă cu substantivul. Acest fenomen ar justifica și interpretarea din DOOM1, conform căreia sintagmele analizate ar fi de fapt îmbinări libere. GALR rezolvă incompatibilitatea dintre statutul locuțional și acordul cu persoana a III-a definindu-l pe acesta din urmă drept acord formal, fără a-l include pe lista abaterilor. Explicația acordului cu persoana a III-a, pentru situații precum De ce crede Majestatea Voastră că celelalte instituții
[Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813]
-
sferei semantice a prepoziției pe se înscrie într-un fenomen mai larg, legat de folosirea prepozițiilor în contexte noi, care tind să se fixeze și să devină locuțiuni prepoziționale. În acest sens se pot menționa și alte grupări de tip locuțional care au fost la modă în momentul apariției lor: pe linia 9, pe ideea 10, pe bază de11. Tendința de a crea locuțiuni nu privește numai prepoziția pe, ci și alte prepoziții; de asemenea, ea nu este specifică numai etapei
[Corola-publishinghouse/Science/85023_a_85809]
-
morfemul superlativului: foarte, morfemele complexe cel mai, mai puțin, foarte puțin (morfeme constituite din două sau mai multe elemente lingvistice, aflate eventual într-un raport categorial; mai puțin, de exemplu, poate fi considerat gradul intensității superioare a adverbului puțin), morfemul locuțional destul de, exprimând intensitatea relativă și morfemele aspectuale: mai, tot: „A mai venit de-atuncea să v-asculte,/ Voi plopi adânci, cu voci și șoapte multe?” (T.Arghezi, p. 68), „Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
un tot unitar, lexical și gramatical: din când în când, cât de cât, de jur împrejur, pe urmă, față în față, zi și noapte, fără îndoială, fără doar și poate, cât ai bate din palme, nici una nici două etc. Grupurile locuționale se caracterizează cel mai adesea printr-o armonie specifică a construcției, asigurată, fie de repetarea acelorași termeni plini, substantive sau adverbe, fie de dezvoltarea unor rime interioare sau a unei anumite unități retorice și printr-un grad ridicat de expresivitate
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
În varianta scrisă a limbii, termenii afectivi intră cu această întrebuințare de semne lingvistice caracterizate printr-un raport specific natural - convențional și în componenta dialogală, și în componenta narativă, ambele componente fiind acum de gradul II și funcțional (o desfășurare locuțională din real $autentic sau ficțional$$ trece într-o lume de gradul II) și din punctul de vedere al sistemului; semne originare - orale sunt interpretate prin semne derivate - grafice. În același mod funcționează, în procesul de comunicare (orală ® scrisă) și termenii
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de relație: subordonare funcția sintactică - circumstanțial de mod în propoziția subordonată Cum vorbește foarte prost, nimeni nu înțelege nimic. cum: conjuncție - element de relație: subordonare fără funcție sintactică în propoziția subordonată Pronumele relative își abstractizează funcția relațională numai în structuri locuționale: după ce, de vreme ce etc.: A plecat după ce l-ai trimis tu. după ce: prepoziție + pronume: element de relație: subordonare funcție sintactică - circ. final A plecat după ce a înțeles adevărul. după ce: locuț. conjuncțională: element de relație: subordonare fără funcție sintactică b. prin dezvoltarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mai întâi...” (C. Petrescu) În legătură cu această sferă semantică a verbului regent, primul complement, al destinatarului acțiunii verbale, se realizează prin termeni trimițând spre un obiect animat din realitatea extralingvistică, de regulă, o ființă umană. Celălalt complement, expresie a conținutului actului locuțional, se realizează prin termeni (mai frecvent, prin propoziții) al căror plan semantic reflectă o realitate extralingvistică de natură spirituală, cel mai adesea: „...E copil sucit, una-l întrebi și alta răspunde.” (I.L. Caragiale), „Spune-mi ce i-a venit lui
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
constata concretizări realizate prin sinecdocă, atunci cînd pentru a reda generalul se folosește particularul sau individualul. V. act, actualizare, desemnare, referință. D. FILOZ. 1978. IO CONECTOR. În sintaxa modernă, termenul conector și-a extins semnificația la orice cuvînt sau grup locuțional a cărui funcție este de legare sintactică și semantică a două unități de nivel propozițional, determinînd totodată și poziția acestora în cadrul unei ierarhii a secvenței textuale. În teoria textului, conectorul este un cuvînt sau un grup de cuvinte din clasa
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
colectivă materializată printr-o propoziție cu caracter generic (i.e., un "arhitextem", în cazul câmpurilor idiomatice proverbiale, de tipul RĂUTATEA SE PEDEPSEȘTE sau HĂRNICIA E RĂSPLĂTITĂ); (b) un "concept" materializat printr-un semnificat abstract (i.e., un "arhilexem", în cazul câmpurilor idiomatice locuționale, precum FURIA, IUBIREA, FERICIREA ș.a.). 1.3.1.2. În schimb, clasa idiomatică reprezintă o configurație paradigmatică caracterizată prin prezența unui culturem comun, care își asumă diverse sensuri idiomatice, în funcție de celelalte cultureme co-ocurente. Spre deosebire de câmpul idiomatic, al cărui nucleu este
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
de abordare a situației personajelor pantagruelice, aceasta fiind una degajată, ornamentată cu folcloric și hiperbolizată într-o manieră lejeră. Limbajul specific oralității și colectivității populare transpuse speciei epice basm întemeiază crochiuri subiective ale uriașului, utilizându-se proza ritmată și sintagmele locuționale tradiționale, exploatându-se,astfel și efectivul terminologic român în întreaga sa evoluție („drăcărie”, „crapă de foame”). Nesațul himericului este unul îndepărtat de necesitățile cotidiene, firești și se îndreaptă, prin același apel la hiperbolizare pentru crearea comicului, spre dimensiuni cosmicizate, înspăimîntătoare
CATALOG Sincretismul artelor 1 by Amalia Bartha, Ilinca Busuioc, Ana-Maria Dogaru, Anca-Ioana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_948]
-
academice, crearea convențională a unor limbi literare, convențiile terminologice etc."217 Așadar, poate exista o activitate normativă a unei instituții academice, dar Coșeriu nu ajunge la constatarea că această activitate realizează norme (reguli de folosire a limbii). Remarcînd însă "diferențele locuționale" dintre limba vorbită și limba scrisă (aceasta identificată cu limba literară), Coșeriu le explică prin faptul că limba scrisă "nu dispune de activități expresive complementare"218. Limba scrisă are însă și o variantă vorbită, care este deosebită de vorbirea populară
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
ceea ce nu poate produce și nu este în specificul ei. Fiind veche, ea este și bogată, dar nu în cuvinte în primul rînd, ci în locuțiuni, și, de aceea, de la un singur cuvînt, precum samă, se pot crea numeroase echivalente locuționale corespunzătoare multor cuvinte și expresii din limba germană. Vechimea milenară a românei îi sugera însă lui Eminescu o bogăție de esență, fundamentată pe o experiență de viață apreciabilă, care să-i dea posibilitatea înnoirii prin ea însăși, în primul rînd
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
and Universal Grammar, Cambridge, Cambridge University Press. 67 R. D. van Valin, Jr., R. J. LaPolla, Syntax: Structure, Meaning and Function, Cambridge, Cambridge University Press. 68 Tema incrementală constituie un adaos al predicatului (verbului), de obicei în structuri idiomatice sau locuționale. 69 Levin și Rappaport Hovav (2005: 60) notează că, la Dowty, cauza are prioritate față de mișcare în stabilirea distincției dintre Agent și Pacient; mișcarea este o implicatură a Protorolului Agent numai dacă aceasta nu are o cauză. Tenny (1994), apud
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
cu Anton Pann, iar amândoi cu scriitorul francez Rabelais. O alta nota distinctă o dă limbajului cuvintele exprimate popular, cu aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme, În timp ce neologismele apar foarte rar. Particularitatea izbitoare a scrisului lui Creangă rămâne Însă exprimarea locuțională, un relief unic al frazei românesti. Ca și În „Amintiri din copilărie”, autorul se implică În poveste ; limbajul capătă o puternică tentă afectivă prin folosirea interjecțiilor, exclamațiilor, dar și a dativului etic. De asemenea, metaforele lipsesc cu desăvârșire, lăsând locul
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]