1,563 matches
-
acest scop propria lui companie, Malpaso. Apoi a intrat în cârdășie cu Warner Brothers, care - rar privilegiu pentru un regizor - i-au dat mână liberă în privința strategiei producției, dar și în cea creativă. Preferatul meu din această perioadă rămâne un lungmetraj fără prea multe surle și trâmbițe la box-office, însă de calitate superioară: Bird, un biografic despre Charlie Parker. Interesant este că atunci când face westernuri, Eastwood face loc în peliculă unei dimensiuni supranaturale, în schimb când e vorba de filme de
Un regizor de milioane - la propriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11239_a_12564]
-
manevrată ca să pară directă, spusă de la om la om. Poate senzația simplității e dată de replicile foarte la obiect, de dialogurile laconice. Care sunt compensate, și acest lucru singularizează acest film, de un excelent joc corporal al actorilor. Este primul lungmetraj care mi-a dat senzația unei alchimii între personaje, exprimate atât de bine de trup, încât era firesc să schimbe doar informații prin glas. Un alt detaliu interesant care merită menționat din cauza calității excepționale este luminația, operatorul Tom Stern meritând
Un regizor de milioane - la propriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11239_a_12564]
-
al căror spațiu nu e niciodată larg și aerisit, o idee foarte adecvată mediilor tragice, pentru că deja personajele par claustrate, prinse în capcană. Eastwood accentuează acest lucru, filmându-le de aproape, nu cred că există vreun "long shot" în tot lungmetrajul. Să nu uit: dacă tot spuneam în câte aspecte ale unui film își bagă Eastwood nasul, atenție! La O fată de milioane el a compus și muzica pentru coloana sonoră.
Un regizor de milioane - la propriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11239_a_12564]
-
Așa că romanul/grecul pare să fi ieșit dintr-un cadru al unei reclame la detergent (nu, nu mă refer la cea cu bunicul din mină), iar bietul european medieval, dintr-o cocină de porci. Acest stereotip este perpetuat și de lungmetrajul Anazapta, care se deschide cu o secvență în care o doamnă de origine nobilă este căutată de păduchi. În rest, mult noroi, jeg peste tot și toate personajele, plus întreg vocabularul grotescului: înjunghierea unui nou-născut, un viol colectiv, tone de
Istoria se repetă... by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11306_a_12631]
-
nenumărate momente din cursul filmului, e doar o încarnare temporară a unei stafii. Vestea bună este că orice țăran medieval știa să facă respirație artificială. Finalul îți dă informații lămuritoare despre ciuma neagră. Nu înțelegi de ce, pentru că prezența ei în lungmetraj e infinitezimală. Păcat de actrița Lena Heady, că are potențial și nu merită ca highlight-ul rolului ei să fie o masturbare pe lângă o centură de castitate. Care, oricum, nu pare prea greu de înlăturat când e nevoie. Cuvântul "aiurea" pare
Istoria se repetă... by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11306_a_12631]
-
mult prea vag în definirea personajelor, printre care și cele secundare, ca cel interpretat de Bates. Așa că dă lovitura de grație majorității thespienilor, doar Tilda Swinton și Caine (al cărui personaj nu e tocmai lipsit de contradicții) rămânând să ducă lungmetrajul pe umerii lor. Nu știu dacă vă vine să credeți dar acest scenariu dezastruos e scris de Ronald Harwood, un scenarist al cărui input a fost esențial pentru Pianistul! La ce să te mai aștepți de la întâlnirea dintre un best-seller
Istoria se repetă... by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11306_a_12631]
-
Deja mă simțeam vinovată de la ,Anonimul" pentru că nu văzusem documentare. Pe de altă parte, mi se pare că, față de acest gen, orice critic de film are trebui să aibă un sentiment de vinovăție. E de bun-simț, pentru că dedicăm pagini întregi lungmetrajelor, cu toate că în ultimul timp - cu două-trei excepții notabile - regizorii români au luat numeroase premii tocmai pentru scurtmetraje și documentare. Care nu trebuie privite ca niște rites de passage pe drumul către lungmetraje. Cu toate inovațiile structurale pe care le-a
Bietul Documentar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11331_a_12656]
-
vinovăție. E de bun-simț, pentru că dedicăm pagini întregi lungmetrajelor, cu toate că în ultimul timp - cu două-trei excepții notabile - regizorii români au luat numeroase premii tocmai pentru scurtmetraje și documentare. Care nu trebuie privite ca niște rites de passage pe drumul către lungmetraje. Cu toate inovațiile structurale pe care le-a adus industriei cinematografice, documentarul s-a încetățenit - pe nedrept, firește - ca un gen minor, de nișă. Asta deplângea și Florin Iepan, plus alți regizori și oameni de film de seamă, pe care
Bietul Documentar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11331_a_12656]
-
adevărat bun, structural corect (după mine), echilibrat și antrenent din punct de vedere vizual. Dar întrebați-vă în ce context a apărut și veți reveni asupra soartei triste a documentarului. E deja o cutumă a industriei ca, după apariția unui lungmetraj blockbuster (în cazul de față, ,Alexandru" ) pe o temă istorică, producătorii de documentare să ia în primire aceeași temă încercând să exploateze interesul stârnit al spectatorilor primei pelicule, scoțând astfel ceva mai mulți bani decât de obicei. Un cu totul
Bietul Documentar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11331_a_12656]
-
formulei din Nepoții gornistului (1953), se introduce corecția că montarea recidivă ține de un "program de traducere în imagini a istoriei României în spiritul unei mitologii convenabile propagandei regimului". Aceeași indecizie circumspectă, cu proporțiile răsturnate, la altă inaugurare închipuită; "primul lungmetraj al cinematografiei românești socialiste", Răsună valea, detașat în caseta anului 1950 ca eveniment de anvergură planetară, dar datat la Indice 1949, după tipicul aplicat enclavei filmelor românești, nu după premierele publice, ci după "copia standard", raportată de la Buftea o dată cu planul
Enciclopedie... și încă ceva by Valerian Sava () [Corola-journal/Journalistic/14937_a_16262]
-
acorda Marele Premiu și filmului de animație japonez "Spirited Away", care la el acasă a "spart" toate casele de bilete, reușind încasări de peste 250 de milioane de dolari. Să fi influențat decizia juriului recent anunțata secțiune specială a Oscarurilor dedicată lungmetrajelor de animație? Oricum, în afara cîtorva secvențe care au demonstrat imaginația creatoare a scenaristului și regizorului Hayao Miyazaki - acțiunea se petrece într-un fel de pavilion de vacanță destinat refacerii forțelor celor peste 8 milioane - nu e nici o greșeală de tipar
Festivalul de film de la Berlin: "Accept Diversity" by Dan Petrila () [Corola-journal/Journalistic/15479_a_16804]
-
cuvînt prea șters: lumea din Cidade de Deus este atît de adevărată încît face să explodeze ecranul Bazat pe un roman ( scris de Paolo Lins) scenarizat de Braulio Mantovani, filmul lui Meirelles ( un cvasi-debutant, avînd în vedere că precedentele sale lungmetraje - O menino maluquinho, 1996, și Domesticas o filme, 1999 - au fost co-regizate) poate fi văzut ( și) ca o docu-dramă, numai că este de o intensitate și o inventivitate care transcend genul. Braulio Mantovani a numărat 300 de personaje în romanul
Gangsterii-și fac cruce cu arma by Alex. Leo Șerban () [Corola-journal/Journalistic/13668_a_14993]
-
capabil să transforme și o carte de telefon în imagini; s-a întîmplat ca, pentru nervii lui, așa cum o mărturisește, filmul să fie demonul, iar literatura îngerul). Instinctiv, fără teoretizări și fără programe estetice, filmele lui Săucan ( să numim doar lungmetrajele: Cînd primăvara e fierbinte, Țărmul n-are sfîrșit, Meandre, Suta de lei; ordinea e cronologică; ordinea valorică, din punctul meu de vedere, e exact invers) au venit cu imagini care iradiau, în stilizarea lor, prospețime, adevăr, o poezie secretă, rezistentă
Lupta cea mare a lui Mircea Săucan by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/13989_a_15314]
-
filme în care joacă același actor. Prima dată mi s-a întîmplat cu Jennifer Aniston, și cu oftaturile mele aferente. A doua oară am fost mai norocoasă și m-am ales cu Nicholas Cage. Care în 2005 a făcut două lungmetraje cum nu se poate mai diferite ca tonalitate: Traficantul de arme și Meteorologul. Cred că o să mă aplec asupra aceluia care sună cel mai spectaculos în context hollywoodian, adică ultimul. Am început vizionarea acestui film cu o prejudecată care mi
Familii în război by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10417_a_11742]
-
îl face să contemple casa părintească în stilul în care un turist privește Panteonul. Îl înțelegi, ce bărbat n-ar fi complexat de Michael Caine (în rolul tatălui), și cîștigător al premiului Pulitzer pentru literatură în plus. Nevroza, ca și lungmetrajul, curge mai ceva ca Donul liniștit. Toate revelațiile majore ale peliculei îți parvin capitonate. Cineastul Gore Verbinsky (mda, cel cu Pirații din Caraibe care amenință să devină noul Harry Potter și cu Avertizarea, și ea lăsată cu "sechele") face un
Familii în război by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10417_a_11742]
-
umorului negru împins foarte departe. Pe de altă parte, verva replicilor din voice off e suficientă să te țină alert. Plauzibilitatea variază, de la o imunitate parcă puțin trasă de păr la un mini-bombardament cu statistici, ceea ce dă un halo inegal lungmetrajului. Un alt element contrastant dintre cele două filme e de găsit la nivelul imaginii, una sterilă, alta aparent în degringoladă (ca elemente) dar luxuriantă. Traficantul de arme e atît de împănat vizual că te obligă să te concentrezi și atît
Familii în război by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10417_a_11742]
-
Traficantul de arme e atît de împănat vizual că te obligă să te concentrezi și atît de agresiv că te trage de mînecă. De la artificii nu lipsite de intertextualitate, inclusiv la montaj - zborul glonțului (point of view shot) de la începutul lungmetrajului e contraponderea noir a traseului săgeții din Robin Hood - pînă la filtre de culoare, filmul n-are cum să nu-ți amintească de Prietenie absolută. Într-un context aparent mai pașnic, o altă familie, de data aceasta britanică, the Goodfellows
Familii în război by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10417_a_11742]
-
a-și rezolva problemele domestice. Și, dacă tot vorbim de umor negru, o nuanță de gri închis șchiopătîndă găsiți și în Vise americane. Necazul e că, spre deosebire de ultimele două pelicule pe care le luam în discuție/balon, poantele din acest lungmetraj au țintă precisă și ca atare o lipsă dureroasă de straturi și substanță. Una merită însă citată. O emite personajul lui Dennis Quaid, o clonă mai arătoasă a lui Bush Jr.: "Nici nu mai știu de ce am intrat în politică
Familii în război by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10417_a_11742]
-
franțuzesc din 2004 (apropo, corecție: Dragoste de-o vară e din același an, nu din 2006, cum rămăsesem eu cu impresia) care se difuzează acum pe canalul pay per view TV. Regizat de Arnaud Desplechin și împărțit în trei capitole, lungmetrajul o are drept pivot pe Nora (Emmanuelle Devos), deținătoarea unei galerii de artă și mamă singură pe punctul de a se căsători cu un om de afaceri. Plus aluzia la Ibsen, nu întîmplătoare. Spun "pivot", pentru că este singura care se
Regenți, scriitori și un stomatolog by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10459_a_11784]
-
tot în modul de acumulare de incidente fără climax (sau cu, dar acela nu funcționează. Revin), dar principala linie narativă pe care o descifrez e aceea de revenire la mamă, cel puțin pentru unul dintre fii. Ceea ce frapează în acest lungmetraj este refuzul - generalizat la părinți și copii - de a se autoanaliza, lenea de introspecție pe care te chinui să o crezi divorțată de intelectualitate. De aici vine dificultatea rolurilor, cel puțin pentru doi actori cerebrali (și, cred eu, prea puțin
Regenți, scriitori și un stomatolog by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10459_a_11784]
-
la concerte pentru că se foiesc și fac zgomot. Acum că mi-am spus oful, un cuvînt - chit că din gama adjectivelor folosite de obicei pentru a descrie efectul vreunui deodorant - i se potrivește ca o mănușă celui de-al doilea lungmetraj al lui Pawlikowski: revigorant. Povestea seamănă teribil cu Legături bolnăvicioase, ambele filme fiind adaptări literare. Ale unor romane cu autor feminin. Două fete, Tamsin (Emily Blunt) și Mona (Nathalie Press), destul de însingurate și alienate, din clase sociale diferite, la fel de plictisite
Medicație estivală by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10479_a_11804]
-
tăcerilor lor prelungite, a cadrelor recurente, a scenariului care mai mult ocultează decît arată, a vocabularului zgîrcit și a cuvintelor folosite redundant, a desfășurării tramei în ritm de melc senil sau a modului de filmare (din partea celor doi autori ai lungmetrajului uruguayan, Juan Pablo Rebella și Pablo Stoll, fixitatea camerei e respectată precum dogma de un bigot, vorba primului "binecuvîntat fie trepiedul"), stai cu privirea ațintită pe limbajul corporal al actorilor și brusc, obstacolele enumerate anterior nu vor mai fi obstacole
Medicație estivală by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10479_a_11804]
-
singur film al lui Fellini, anume satira pe care le-o închină feministelor, în care și apar unele autentice - La cittŕ delle donne). Prima proptea în ceață pe care ți-o oferă pelicula lui Gilliam, mai dementă decît orice alt lungmetraj pe care l-a făcut pînă acum, este titlul, un fel de antonim la Wonderland. Complet fals, menit să te inducă în eroare, deoarece Jeliza-Rose (o extraordinară Jodelle Ferland, în vîrstă de 10 anișori), echivalentul american al lui Alice, parcurge
TIFF-ul dulce și te duce by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10501_a_11826]
-
film, din punct de vedere thespian? - Cred că orice actor îți va da acest răspuns. Eschil, Sofocle și Euripide sînt dificili în termeni de traducere, de interpretare, de producție, pînă și de locul unde producția e plasată. Nici un rol din lungmetraje n-a fost la fel de solicitant. De altfel, piesele grecești se transformă în cele mai îngrozitoare filme posibile. (Atenție cetitoriule! Acestea le spune aceeași actriță care a jucat în 1971 în Troienele adaptate după Euripide ale lui Michael Cacoyannis. Co-starurile erau
O artistă veterană by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10524_a_11849]
-
o situație similară, dar nu tocmai, cînd am lucrat la filmul Julia (pentru care a luat Oscarul pentru Cea mai bună actriță într-un rol secundar, vă reamintesc), în 1978. Co-scenarista era Lillian Hellman, autoarea poveștii pe care se baza lungmetrajul, poveste publicată în volumul Pentimento (una dintre cele trei părți ale memoriilor scriitoarei - n. red.). Ea a fost cea care i-a sugerat regizorului Fred Zinneman ca eu să joc rolul Juliei, iar el m-a văzut și a decis
O artistă veterană by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10524_a_11849]