166 matches
-
dea un decor adecvat piesei. Acesta e momentul în care trebuie să atrag atenția asupra imaginii (deși nu cred că e necesar, vă va sări în ochi inevitabil) care e construită expert. Nu am mai văzut o asemenea cinematografie și mizanscenă de la " Fata cu cercel de perlă", pelicula dedicată lui Vermeer. Fiecare cadru îți evocă pictura epocii, până și Portia pare decupată dintr-un profil de Ghirlandaio. Tocmai acesta e paradoxul temporal al filmului. Era nevoie de postmodernism, de contragerea acestei
Istoria se repetă... by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11306_a_12631]
-
și câtă va mai fi - este luată dintr-un jurnal intim și completată după trebuință, cu mărturiile cotidianelor epocii. Din acest punct de vedere fabula mea are picioare de cronică...". Ceea ce înseamnă că evenimentele reale evocate în roman, devin cheia mizanscenelor scriitorului, dezbaterile pe multiple planuri trecute din publicistică în mărturisirile exaltate, în patetismul inspirat și nobil al schimbului de idei dintre intelectualii din paginile romanului, nota lor gravă și esențială, în ritm de poemă și mărturisire de credință, piese de
Substanța umană by Cornelia Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/14357_a_15682]
-
ritmului firesc al personajelor și al mediului. Poate părea bizar, dar nu acestea sunt cele care și-au atras respectivul reproș - ci filmele care nu au justificat materialul filmat printr-o coerență epică ori intențională, dacă nu chiar printr-o mizanscenă. Pe de altă parte, un paradoxal efect secundar a fost acela că la asemenea lungimi de film "artistic", faptele s-au integrat parcă singure unei intrigi ficționale - au forțat, cu alte cuvinte, marginile documentului, au intrat într-o relație imaginară
Orele astrale ale Sibiului by Dorin-Liviu Bîtfoi () [Corola-journal/Journalistic/14554_a_15879]
-
coboare în sală. Unul dintre actori are o inerție în reacție preț de cîteva secunde. Nu-și dă seama dacă este o farsă, dacă regizorul a schimbat ceva fără știrea lui. Spectatorii sînt calmi și aproape convinși că așa este mizanscena. Actorul principal este adus de la cabină ca un infractor și alungat de pe scenă în șuturi. Spectatorii cred în continuare că se află în convenția spectacolului. Instrumentiștii sînt scoși, unul cîte unul, din fosă și așezați în primele rînduri. Cecenii înarmați
Spectacolul morții by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/14603_a_15928]
-
și căști pe urechi, cu o sexualitate incertă, proclamând teroarea absolută: "ei bine acum, că am puterea - am să vărs în ea laptele dulce al armoniei. Am să tulbur pacea universală, am să distrug orice înseamnă unitate pe acest pământ". Mizanscena are o forță de grup omogenă și bine articulată. Câțiva protagoniști imprimă strălucirea ansamblului, dând pregnanță concepției regizorale. Seiya Nakano în Duncan, voluptuos, ușuratic, cabotin extravagant, cu o mască absurdă pe chip, este o hieroglifă tragicomică puternică a acestui vis-coșmar
Un spectacol autobiografic: Macbett - Caramitru by Ludmila Patlanjoglu () [Corola-journal/Journalistic/14630_a_15955]
-
mari, are o echipă de clasă și avizată (în sensul că mulți, de la operator pînă la machieur, au lucrat, odinioară, cu Maria Callas). Ar fi putut fi un film splendid. În schimb, e un film, vorba cîntecului, "banal à pleurer"! Mizanscena, decupajul, dirijarea actorilor, totul trădează nesiguranță, sau soluții la-ndemînă, sau, uneori, chiar prost gust (v. începutul șablonard, v. culoarea de "carte poștală ilustrată" în care e pus în pagină amorul celor doi artiști homosexuali). Dacă tot se face mare caz
Callas contra Callas by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/14178_a_15503]
-
Franța sau Germania, în care se întîmplă minuni teatrale, mai mult sau mai puțin convenționale, care rămîn, în fărîme sau în totalitate, pe memoria retinei. Văzînd cum arată spațiul de la Mundi, mă întreb dacă nu cumva este cel mai adecvat mizanscenei, cel mai fidel viziunii artiștilor Frunză-Grand? Mă întreb dacă nu cumva o sală tradițională rejectează istoria neobișnuit tratată a măririi și decăderii unui rege cînd totul în jur este cuminte și bine pus la punct, fotoliile spectatorilor, așezarea lor regulată
Sala tronului by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/15179_a_16504]
-
și ea lăsată cu "sechele") face un joc subtil, asta dacă te convinge să te prinzi în el. Mai precis, dacă alți regizori încurajează sutura, Verbinsky îți ține bine implicarea în frîu și nu te lasă să abuzezi de ea. Mizanscena încurajează această manevră, arătînd de obicei aseptică și nesărată, marcată de o sărăcie în obiecte. Exteriorul de Chicago este înghețat și frigid față de privire, atitudine care debutează cu cadrul de început, iar "meteorologul" e prima victimă de pe listă... Sutura reticentă
Familii în război by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10417_a_11742]
-
un model posibil. Există o scenă în care naratoarea recunoaște o femeie fiindcă i-a privit întîi, în altă zi, portretul. Iar pînă la un punct, de fapt, pînă în etapa finisajului, este posibil ca modelele să fie interșanjabile. Odată mizanscena stabilită și poziția modelului definitiv fixată în tabloul ce urmează a fi pictat, modelul poate să lipsească o vreme (ne amintim că și cele din Harry Potter mai dispar, din cînd în cînd, din cadru, ca să-și mai rezolve și
Portretele trăiesc by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/13174_a_14499]
-
silit să privească atît de fix, de îndelung și de intens, încît ajunge să-l vadă pe pictor și obiectele din jur, ca și cum ar privi, din stradă, printr-un geam. Nimic nu pare a mai fi realitate. Totul e ficțiune, mizanscenă. Doar astfel un portret, din clipa cînd e gata, poate să privească și să fie viu. Teroarea Fetei cu cercel de perlă este că, într-un moment incert din viitor, rivala și stăpîna ei o va descoperi nu ca pe
Portretele trăiesc by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/13174_a_14499]
-
fost premiera Operei Naționale cu Oedip de George Enescu. Lucrurile nu au atins tensiunea și amploarea celor de acum cîțiva ani, atunci cînd Andrei Șerban a montat, tot aici, Oedip. Interesul a fost mare poate și datorită faptului că pentru mizanscenă a fost invitat un regizor de teatru cu nume sonor, exilat de prin anii ’70 la Paris, un nume cu rezonanță în lumea spectacolelor de operă, a montărilor grandioase. Este vorba despre Petrică Ionescu. Aproape nimeni nu a uitat valurile
Două perspective by George Banu () [Corola-journal/Journalistic/13371_a_14696]
-
a părăsit România acum treizeci de ani, este stabilit la Paris, se bucură de o carieră internațională recunoscută și apreciată, este un personaj cu o imaginație debordantă, îndrăzneață, ieșită din tipare, lucru care se vede din plin și în această mizanscenă. De cînd a plecat și pînă acum, Oedip este primul proiect concretizat în țară. Petrică Ionescu a lăsat în România un Conu’ Leonida înăbușit de cenzura comunistă și nu a mai fost invitat în țară decît acum ceva vreme, la
Două perspective by George Banu () [Corola-journal/Journalistic/13371_a_14696]
-
atât de inovativ pe cât trebuia. Dar un om nu e reductibil la o idee, și acesta e defectul principal al filmului. Totuși, îl apreciez mai mult ca eșec decât aș aprecia In vino veritas ca reușită. Chiar când cinematografia și mizanscena trag în direcții diferite, măcar vezi o ambiție în acest lungmetraj, ambiție care e complet absentă în filmul discutat anterior. Dintre producțiile aflate pe ecrane, Nu te mișca e cu siguranță cel mai complex. Nu doar pentru că e cel mai
Din 3 filme, doar 2 idei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12054_a_13379]
-
un concept negativ. Perfecțiunea unei persoane nu garantează perfecțiunea unui sentiment". Nu e un film pe care l-aș povesti, pentru că narațiunea l-ar diminua. Scheletul poveștii ține de melodramă, dar prestația actorilor ține de tragedie. Ei transfigurează totul, iar mizanscena le slujește drept pistă de decolare. Decorurile flirtează adesea cu estetica urâtului, pentru a trece apoi în apartamente de un bun-gust discret (cum nu găsești niciodată în filmele hollywoodiene), asezonate cu un dialog vioi, cinic-intelectual, în care protagonistul se simte
Din 3 filme, doar 2 idei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12054_a_13379]
-
un bun-gust discret (cum nu găsești niciodată în filmele hollywoodiene), asezonate cu un dialog vioi, cinic-intelectual, în care protagonistul se simte alienat, deși aceasta era până acum lumea lui cotidiană. Arareori mobilitatea scenariului a cadrat atât de bine cu flexibilitatea mizanscenei. Protagonistul trece dintr-un univers în altul, fiecare dominat de o altă femeie, și e inadecvat când unuia, când celuilalt, pentru ca în final să rămână prins între ele. Contați pe Castellitto pentru că reușește să insereze o dimensiune comică în această
Din 3 filme, doar 2 idei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12054_a_13379]
-
care Alexandru e întâmpinat la intrarea în Babilon, s-a avut grijă să nu fie incluse petale de trandafiri galbeni, deoarece aceștia se găseau la acea vreme doar în China. Ca atare, Stone se comportă ca Penelopa: ce face cu mizanscena, distruge cu scenariul! Oricum, revenind la scena intrării lui Alexandru în Babilon spre marea bucurie a perșilor, mie mi-a trezit amintirea unor imagini documentare ale lui Hitler intrând în Austria: și austriecii îl întâmpinau și erau veseli nevoie mare
Alexandru and Aristotel by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12094_a_13419]
-
se cere tămăduit. Istoria drogului poate fi privită ca o istorie a avataturilor conștiinței, corolarul unei făgăduințe neîmplinite: "...vi se vor deschide ochii, și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul". (Facerea 3:5) Afirmația biblică trasează perimetrul unei mizanscene pe care vor urca vraci șamanici, preoți cunoscători ai tehnicilor divinatorii, scriitori, muzicieni, medici, și toți aceia care și-au amanetat parcursul unui "destin apocrif", deci unei "farse metafizice". în aceste două formulări, Gheorghe Grigurcu sintetizează una dintre cele mai
Fructul oprit din corpul nesănătos by Cristian Măgura () [Corola-journal/Journalistic/12186_a_13511]
-
a da impresia de artificialitate. Obiectele ocupă prim planul la fel de mult ca personajele. Apar multe ceasuri fără a avea funcția de a marca timpul, care e precizat de intertitluri; altfel, conexiunea dintre scene (dintre care unele se repetă) e eliptică. Mizanscena e înecată de culori saturate, roșu, galben și maro. Mișcările camerei sunt elegiace în hipnotismul și încetineala lor. O singură dată camera se mișcă rapid: în scena în care protagoniștii iau cina într-un restaurant și joacă roluri, fiecare comandând
Wong Kar Wai la rampă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12218_a_13543]
-
precedent, jocul actorilor. Arareori vezi o distribuție atât de armonioasă din punctul de vedere al prestației actoricești - toți performează nuanțat, minimalist, iar emoția se ghicește din gesturi și expresii faciale fără a te copleși vreun șuvoi de replici siropoase. Apoi, mizanscena și modul de filmare, atât de Wong Kar Wai + Christopher Doyle (care sunt deja o echipă veterană) încât îți sare în ochi ca o semnătură de pe un tablou. Cea mai mare parte a filmului se petrece în interioare claustrofobice, o
Wong Kar Wai la rampă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12218_a_13543]
-
parte contribuția lui Brando, care declară în autobiografia sa că improvizația l-a epuizat psihic. Iar cinematografia e net superioară celei din Visătorii: se filmează cu soft focus, camera suplinește prin mișcarea lentă, chiar voyeuristă, în apropierea personajelor, faptul că mizanscena e lipsită de obiecte care să "decodifice" emoțiile personajelor, dispunând doar de paleta cromatică de galben, verde și maro pentru a sugera tensiunea destructivă. Camera trece peste nudurile lor cum trece peste mobilă în mișcarile de travling de parcă te-ar
Bertolucci x 3 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12244_a_13569]
-
te-ar invita să asiști la un incident, nu să înțelegi dinamica unui cuplu incipient. Acesta e un paradox regizoral, deoarece camera din proximitatea protagoniștilor invită de obicei la participarea spectatorului, nu la distanțarea lui. Relația dominantă dintre cinematografie și mizanscenă e reversată în lungmetrajul lui Bertolucci din 1990, Ceaiul în deșert. De data aceasta, regizorul lasă decorul natural (Africa de nord, Sahara) să-și strivească - psihic - personajele (Kit și Port, un cuplu, și amicul lor, Tunner). Totuși, nu e cazul
Bertolucci x 3 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12244_a_13569]
-
pentru viteza curentă a mașinăriei cinematografice; un operator francez de excepție, Michel Amathieu, a rezistat turului de forță pe care îl presupune orice filmare cu Kusturica (cunoscut ca un temperament pasionat, care caută și improvizează în permanență și a cărui mizanscenă efervescentă se îmbogățește pe măsură ce avansează filmările). Un lux pe care puțini cineaști ai lumii și-l pot permite. Unul dintre ei e Wong Kar-wai. Wong Kar-wai, violența melancoliei Cannes-ul 2004 a asistat la o perturbare fără precedent în programul
VIVE LA DIFFÉRENCE ! by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/12801_a_14126]
-
nuanțează structuri actoricești și registre diferite. Si cum rămîne ceva din tensiunea experienței comune, de la începutul spectacolului, acelui "nu-i nimic nou sub soare". Ce n-am înțeles și ce cred că nu avea în comun cu ideea centrală a mizanscenei este devierea către un fel de teatru de revistă, ostenit, prăfuit și inutil. O alunecare gratuită către derizoriu și superficial, nejustificată nici de text, nici de modul tensionat și dramatic în care este susținută prima parte, care nu face nici un
Locuri și întîmplări by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12815_a_14140]
-
fiecare experiență, fiecare etapă. Ca și împlinirile, ca și neîmplinirile. Cînd îi pronunț numele, mă gîndesc automat la spectacolul său de la Mic, primul de acolo, Dragostea celor trei portocale de Carlo Gozzi. La gradul de inocență păstrat în formula de mizanscenă și în jocul actorilor, la inventivitatea spumoasă, la plăcerea alcătuirii unei povești pe scenă, cu elemente simple, funcționale, cu o articulație flexibilă, coerentă, încîntătoare. După ce am văzut varianta scenică a Nonei Ciobanu după Povestiri din Canterbury de Geoffrey Chaucer, mi-
Pelerinaj spre lumea poveștilor by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12311_a_13636]
-
comentariu prin aluzii indirecte la genul mamă, nu noir, deși inspirația e certă: James M. Cain. Scenariul abundă în umor macabru, iar atmosfera e făcută din mișcările camerei și din tehnici de luminație aproape la fel de mult ca și din detaliile mizanscenei: operatorul de imagine Roger Deakins a filmat în stil RKO monocrom a găsit unghiurile necesare pentru a delimita o lume bulversantă, care coincide doar pe jumătate cu a noastră.
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]