88 matches
-
descendente ale acesteia: ramura germanică și ramura greco-italică. El aplică în continuare acest principiu la trecerea fără vreo influență lingvistică din exterior a latinei la română. Pentru explicarea acestei treceri el aduce, ca factor determinant, cel de al doilea principiu neogramatic: baza de articulație și psihologică a autohtonilor care s-ar defini ca români tocmai datorită acestei baze. În consecință el distinge în istoria românilor două perioade: perioada dinaintea preluării definitive a latinei de către autohtoni și perioada când aceștia trăiesc ca
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
limbajului însoțită de evoluția socială a comunicării lingvistice, ea rămâne blocată în ideea de protolimbă i.e. și de rasă aparte a vorbitorilor acesteia. Este însă de observat faptul că cercetătorii de prim rang au fost nevoiți să semnaleze limitele concepției neogramatice stopând astfel elanul de a reconstitui protolimba i.-e. ca sistem fonetic, paradigmatic și morfematic și introducând factorul social în existența limbii. Philippide a rămas însă ferm pe poziția bazei psihofizice a limbii române, polemizând cu argumente neconvingătoare sau prin
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
etimologic. Menținerea constantă a bazei psihologice, alături de baza de articulație, în explicarea trecerii latinei la română este motivată, în concepția lui Philippide, de faptul că oricum am înțelege această trecere, mai rapid sau mai lent, ea are loc, conform gândirii neogramatice, în preluarea individuală a latinei de către români. Acumularea de elemente latine în conștiința individului trebuie să se fi încheiat cu un salt care a avut impact atât asupra formei cât și asupra laturii psihice a acesteia. „Să se gândească cineva
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ca latină a laturii semantice a limbii române, latură învelită pe alocuri în ambalaj nelatin, cu precădere slav. Teoria etimologiei populare este o încercare de a suplini ineficiența aplicării fonologiei la istoria limbii, fapt constatat anterior și de alți lingviști neogramatici. Gilliéron scrisese în 1919 lucrarea La faillite de l’étymologie phonétique, iar Meillet și Ernout căutau explicații nefonetice pentru situațiile care nu se înscriu în „legile” transformării latinei în limbi romanice. Philippide nu caută explicații în afara legilor fonetice, de a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
legile fonetice acționează prin aceeași bază psihofiziologică. Exprimându-se contradictoriu și speculativ, Philippide își reafirmă poziția în legătură cu etimologia populară întrebându-se: „Și cum avem să putem elucida acest nămol de etimologie populară?”. Răspunsul îl dă tot el în manieră pur neogramatică: „Prin logica noastră individuală”, după care continuă dezolant: „Dar este oare potrivire completă între logica învățatului și acea a poporului, și acea în special a limbii însăși, adică (din punct de vedere al individului considerată) a inconștientului?” (I, 384). Înfundând
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și dialectele ugro-finice, mongolo-turco-tătare etc. Ca peste tot în evoluția limbii, sistematizarea fonetică și structurarea gramaticală a materialului lingvistic sunt rezultatul evoluțiilor locale de la simplu la complex și nu al ramificării unui model preexistent, al unei protolimbi, cum își imaginează neogramaticii. Philippide și-a propus să reconstituie româna comună, acea limbă imaginară pe care o pune să se disperseze în dialecte și să constituie teritoriul romanității orientale pe parcursul secolelor VIIXIII, luând în discuție existența separată a sistemelor fonetic, gramatical și lexical
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
al treilea rând, zona iliră, unde s-a constituit limba albaneză, care prezintă cele mai mari afinități cu româna, a fost desființată de Philippide ca spațiu romanizat. Astfel s-a încercat minimalizarea rezultatelor celorlalți cercetători care au analizat în manieră neogramatică limbile balcanice. Iorgu Iordan, elevul excepțional care a putut prelua de la profesorul său doar acribia cercetării, explică în felul următor credința fanatică a lui Philippide în baza de articulație a străbunilor balcanici ai neamului românesc. În 1888, după ce intrase în
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
baza de articulație a străbunilor balcanici ai neamului românesc. În 1888, după ce intrase în conflict cu Hasdeu pe problemele istoriei limbii române, Philippide pleacă, pe speze proprii, la Halle a. S., universitate germană celebră, unde este cucerit de influența școlii neogramatice, născută cu 10-12 ani mai înainte. Această școală se caracterizează, în primul rând, prin asimilarea fenomenelor lingvistice cu cele din natură și prin punctul de vedere istoric, împins până la ultimele limite, în ce privește explicarea și interpretarea faptelor de limbă. „Pornind de la
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
rând, prin asimilarea fenomenelor lingvistice cu cele din natură și prin punctul de vedere istoric, împins până la ultimele limite, în ce privește explicarea și interpretarea faptelor de limbă. „Pornind de la aceste principii de bază ale concepției despre limbajul omenesc, continuă I. Iordan, neogramaticii au ajuns pe de o parte la ideea că evoluția limbilor se conduce după anumite legi, care, în cazul sunetelor, sunt foarte asemănătoare, ba chiar identice cu legile fenomenelor naturale, adică mecanice și oarbe ca acestea, iar pe de altă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și oarbe ca acestea, iar pe de altă parte, la luarea în considerație, aproape exclusiv, a stărilor lingvistice vechi, în ciuda recomandării, făcută de ei înșiși, de a se studia îndeosebi aspectele actuale, vii ale limbilor”. Relatarea lui Iorgu Iordan despre neogramatici ajută la înțelegerea faptului că sunt practic imposibil de identificat, în baza de articulație a poporului român de astăzi, acele particularități fiziologice care, moștenite de la înaintașii lui mediteraneeni, ar fi cauzat trecerea de la latină la română. Înțelegem totodată de ce I.
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
oarecum definitivă a latinismului” încă la începuturile Academiei Române și de constituirea limbii române „în epoca simbiozei slavoromanice, care a început în a doua jumătate a secolului al VI-lea și în secolul următor”, plătind astfel și el tributul cuvenit orientării neogramatice. I. Iordan nu numai că nu l-a putut urma pe Philippide în cercetarea istoriei limbii, dar a și avertizat în cartea dedicată vieții și operei profesorului său că „soluțiile propuse de acesta sunt sortite să se învechească cu timpul
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
date cu care autorul își împănează opera creează doar impresia că aceasta ar mai conține ceva care nu a fost încă valorificat. Sextil Pușcariu (1877-1948) El a preluat lucrările dicționarului în 1906, având drept coordonate ale gândirii istorice aceleași principii neogramatice. Fundamentală este și pentru el separarea istoriei limbilor indoeuropene de glotogeneza unică: la originea acestei familii de limbi rămân axiomatic cele câteva sute de rădăcini care trebuie acceptate ca atare. În felul acesta neogramaticii nu-și mai pun problemele originii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
coordonate ale gândirii istorice aceleași principii neogramatice. Fundamentală este și pentru el separarea istoriei limbilor indoeuropene de glotogeneza unică: la originea acestei familii de limbi rămân axiomatic cele câteva sute de rădăcini care trebuie acceptate ca atare. În felul acesta neogramaticii nu-și mai pun problemele originii naturale a limbajului și evoluției limbilor prin formulele preindoeuropene de limbă, silabică și aglutinantă. Ei se pot întreba cel mult dacă și cum rădăcinile i.-e. pot avea direct, fără mijlocirea altor stadii, origine
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
după toată probabilitatea, cu elemente trace, moștenite la noi și împrumutate de la traci de strămoșii iliri ai albanezilor, sau cu cuvinte de origine iliră intrate în limba traco-geto-dacilor și moștenite de la ei de români” (p. 168). Consecință a inaplicabilității teoriei neogramatice la istoria limbii, perceperea eronată a constituirii peisajului etnolingvistic din jumătatea de est a Europei face ca fiecare cercetător să-și macine energia în căutarea unei explicații personale pentru devenirea limbii române. În continuitatea ideii sângelui S. Pușcariu aduce necesitatea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
bàila), la Dante, „femeie care alăptează copiii altora”, „moașă”, vit. balìa (bailìa), vfr. baillie „putere, seniorie, stat”, vit. baliato „provincie guvernată”; alb. vájzë „fată, fiică”, calabr. vajazzu „slugă, țăran”, bajazza „femeie ușoară, servitoare”, vgr. ηλιξ, αλιξ „de aceeași vârstă” etc. Neogramaticii, chiar dacă vorbesc de evoluția limbii, nu pun formarea acesteia în dependență de constituirea neamului ca fenomen etnolingvistic. Presupunând existența „neamului nostru” - ca sânge și ca limbă a autohtonilor - din cele mai vechi timpuri, S. Pușcariu vorbește de „îndelungatul contact cu
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
existând în limba română, nu poate fi explicat prin latină (p. 255-316). În felul acesta cuvântul „simbioză” care urmează în citat și care presupune amestecul de sânge, despre care am vorbit mai sus, ca expresie a structurii heteroglote, în viziunea neogramatică, a lexicului limbii române, rămâne o vorbă goală. Autorul subliniază mereu puritatea latină a limbii române, formarea acesteia din latină după anumite reguli fonetice și raportarea la „împrumuturi” a tot ce este nelatin în română. Perspectiva falsă asupra istoriei limbii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ele să poată fi confirmat ca atare. El însuși ajunge la concluzia că „privite mai de aproape, cele mai multe cuvinte considerate de origine veche germană se dovedesc a fi împrumutate din săsește sau din alte limbi” (Ib.). Privind lucrurile ca toți neogramaticii, S. Pușcariu afirmă că „slavii au exercitat asupra noastră cea mai masivă și mai îndelungată influență. Vocabularul nostru, continuă el, e atât de împănat cu împrumuturi slave, încât, din pricina lor, limba română se deosebește mult de celelalte limbi neolatine. Influența
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
prezentă și în tare, tărâm, teren, a târși, târn, a toarce, trai, treabă, a trânti, troc, tură, a turti, țărm, țărână etc. Ovid Densusianu (1873-1938) Profesorul de filologie română de la Universitatea din București este primul care a încercat, de pe poziții neogramatice, să demonstreze, sub titlul Istoria limbii române, continuitatea latinăromână în limba textelor românești din secolul al XVI-lea. Nereușita acestei întreprinderi nu a putut fi depășită până în prezent. Cauza o constituie concepția despre limbă în general și despre constituirea limbii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
mecanic în viața colectivă a fiecărei comunități. Sistemele fonetice și gramaticale sunt creații zonale prin cutumă, subordonate în întregime comunicării sensului în colectivitatea respectivă, care poate cuprinde zone mai mari sau mai mici în funcție de organizarea socială și administrativă a vieții. Neogramaticii au desființat teoretic unitatea genetică a limbii prin separarea ca origine a limbilor i.-e. de celelalte limbi, de unde decurge și anularea continuității globale a materialului lingvistic, și au instituit teoria arborelui genealogic al limbilor i.-e. cu două consecințe
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
continuității materialului silabic și aglutinant în formula flexionară a limbilor așa zise i.-e. Consecințele teoriei arborelui genealogic implică spargerea unității comunicative a limbii în trei componente: fonetică, gramaticală și lexicală, cărora li se atribuie existență și evoluție independentă. Demascarea neogramaticii ca epocă perimată a gândirii istorice este înso ită de recunoa terea constituirii și evoluției limbii române ca limbă vie cu identitate proprie sub toate aspectele (fonetic, gramatical și lexical), limbă în care atât latina cât și traca și-au
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
încă mult timp progresul filologiei române și va împiedica pe cercetători să caute sau să spună adevărul” (p. 15). Depășind abordarea sentimentală a trecutului limbii române, O. Densusianu și toată cercetarea istorică ulterioară nu au putut ieși din sfera speculațiilor neogramatice. Aceasta deoarece știința europeană izolează, cu un aer de superioritate, constituirea limbilor indoeuropene de originea naturală a limbajului ca atribut al întregii spețe umane, apărute pe Pământ ca rezultat al evoluției speciilor prin selecție naturală. Iată de ce scoaterea din impas
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
naturală a limbajului ca atribut al întregii spețe umane, apărute pe Pământ ca rezultat al evoluției speciilor prin selecție naturală. Iată de ce scoaterea din impas a științei române prin viziunea globală asupra limbii înseamnă implicit eliberarea științei europene din constrângerile neogramatice. șț Latina și elementul autohton. O. Densusianu nu și poate pune problema amestecului latinilor cu autohtonii în procesul colaborării și comunicării sociale întrucât neogramaticii sunt filologi, iar aceștia nu iau în considerație decât limbile atestate în scris. Latina a existat
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
impas a științei române prin viziunea globală asupra limbii înseamnă implicit eliberarea științei europene din constrângerile neogramatice. șț Latina și elementul autohton. O. Densusianu nu și poate pune problema amestecului latinilor cu autohtonii în procesul colaborării și comunicării sociale întrucât neogramaticii sunt filologi, iar aceștia nu iau în considerație decât limbile atestate în scris. Latina a existat pentru că în ea s-a scris o întreagă literatură, a continuat să fie folosită ca limbă de cultură și de cult, și mai ales
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
română. Speculațiile pe tema elementelor autohtone își pierd însă obiectul în viziunea realistă asupra constituirii actualului peisaj etnolingvistic din jumătatea de est a Europei. Latina și româna, două limbi distincte la toate capitolele (fonetică, lexic și gramatică), sunt văzute de neogramatici într-o continuitate în care latina devine treptat română fie pe un teren golit de autohtoni, fie pe un teren, mai cu seamă cel iliric, pe care autohtonii răriți învață treptat latina, uitându-și barbara limbă străbună. O. Densusianu are
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
mai vorbeau limba bessilor” (p. 27). După latinizarea peninsulei balcanice în proporțiile arătate, lucru cu care O. Densusianu se mîndrește, urmează romanizarea acestui spațiu, ceea ce înseamnă trecerea de la latină la română. Această trecere nu se putea însă realiza, în concepția neogramatică, pe tot spațiul latinizat. Trebuia respectată ideea arborelui genealogic. Dialectele limbii române nu se puteau naște altfel decât ca ramificații ale unei limbi de bază cum a fost latina pentru limbile romanice și protolimba i.-e. pentru limbile indoeuropene. Pentru
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]