88 matches
-
la distanță de peste un secol, gândirea istorică, după cum se poate vedea din încercarea Academiei de a oferi o imagine completă asupra constituirii limbii române și asupra răspândirii ei ulterioare. Istoria limbii române a Academiei Abordarea constituirii limbii române în manieră neogramatică a necesitat o terminologie adecvată: patria primitivă, latina dunăreană, româna comună, străromâna etc. Formarea limbii române este urmată de răspândirea dialectală a românei comune, cu dacoromâna ca cel mai important dialect, venit și el din sudul Dunării. Falsitatea schemei imaginate
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
limitarea acestui spațiu, pentru un șir de secole, la o zonă restrânsă la sud de Dunăre și născocirea migrațiilor slave, bulgare, maghiare, turcice etc. menite să explice peisajul etnolingvistic constatat la ieșirea din evul mediu. Falsificarea istoriei prin aceste mistificări neogramatice împreună cu perceperea ruptă de etnie a limbii au făcut ca istoricii limbii să-și imagineze constituirea granițelor dintre limbi, teritoriul pe care ele se vorbesc, ca rezultat al mișcărilor de populații. Aceste mișcări, iar nu evoluțiile zonale ale fenomenelor etnolingvistice
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
3, 4 sau mai multe secole, cât grosul latinității s-a retras într-o zonă restrânsă ca să poată reveni apoi ca români și să alcătuiască dialectele limbii române pe vechile teritorii ale limbii latine. Schema latinitate > romanitate inventată de lingvistica neogramatică pentru istoria dialectelor limbii române este anulată prin lărgirea până la globalizare a viziunii asupra istoriei limbii. Însuși coordonatorul ILR II se arată nemulțumit de felul cum această lucrare reflectă fenomenul cercetat, afirmând că formula adoptată „impusă de logica evoluției limbii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
revizuiri de îndată ce cunoștințele noastre lingvistice pentru epoca discutată se vor îmbogăți” (p. 18). De observat însă că nu acumularea de noi date poate duce la descoperirea adevărului, ci o filozofie adecvată apariției limbajului și evoluției fenomenului lingvistic. TEORII ANTILATINISTE Perceperea neogramatică a istoriei limbii române a dat rezultate care i-au șocat pe înșiși promotorii acestei orientări în știința română. Nici unul dintre ei nu a părăsit această lume satisfăcut de ceea ce a lăsat moștenire posterității: imaginea falsă a unei limbi române
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
lingvistic, la devenirea limbilor spaniolă, franceză, română, italiană etc., și a luat ca sorginte a limbilor romanice latina scrisă din antichitate, o limbă artificială, prelungită până târziu ca limbă de cultură și chiar până în prezent ca limbă de cult. Etimologia neogramatică a limbii române este fundamentată pe două falsuri: scheletul latinei clasice și inexistența sau slaba consistență lingvistică a substratului. La aceste două principii sunt adăugate, ca adstraturi, împrumuturile din exterior făcute în cea de a doua jumătate a evului mediu
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
două principii sunt adăugate, ca adstraturi, împrumuturile din exterior făcute în cea de a doua jumătate a evului mediu, împrumuturi care rămân corpuri străine în structura latină a limbii române. În totală discordanță cu imaginea scheletului de limbă improvizat de neogramatici, se afirmă, nu fără temei, că limba română este una dintre cele mai bogate limbi (vii) din Europa. Ruptă de continuitatea globală a materialului lingvistic, de procesul social și evolutiv al colectivităților umane, teoria neogramatică nu permite ieșirea din schema
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
scheletului de limbă improvizat de neogramatici, se afirmă, nu fără temei, că limba română este una dintre cele mai bogate limbi (vii) din Europa. Ruptă de continuitatea globală a materialului lingvistic, de procesul social și evolutiv al colectivităților umane, teoria neogramatică nu permite ieșirea din schema care rezultă din aplicarea ei. Limitele acestei scheme nu permit mai mult decât încercări de a scoate un cuvânt sau un grup de cuvinte dintr-o clasă de împrumuturi pentru a le include în altă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
etimologia bate pasul pe loc, limba română și toate celelalte limbi, mai apropiate sau mai îndepărtate de ea, rămân fără istorie vie. Nici încercările de a ridica analiza la un nivel mai larg de cuprindere nu au putut zdruncina fundamentul neogramatic al gândirii istorice de vreme ce aceste încercări nu au în vedere originea naturală a limbajului uman, evoluția socială a limbii și continuitatea globală a materialului lingvistic prin formulele silabică, aglutinantă și flexionară de limbă. Prezentăm în acest sens două exemple. Nicolae
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
trăgea originea sa din limba vulgară a Italiei, ci era numai o continuare a dialectelor barbare pelasge, pe baza cărora s-au format și s-au dezvoltat mai târziu limbile romanice moderne” (Ib.). Teoria lui Nicolae Densusianu urmărește demolarea concepției neogramatice prin înlocuirea latinei, ca factor unic sau preponderent în constituirea limbilor romanice, cu limba autohtonă ca factor hotărâtor în constituirea acestor limbi. Pentru viziunea sa el găsește sprijin la învățatul Pirona din Udine, care în 1871 spunea următoarele: „Limbile romanice
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ieie locul limbii latine și din momentele acestea începe o nouă civilizațiune în limba romană” (p. 721 urm.). 6. Ridicarea substratului pe poziția de factor determinant al formării limbii române, ca și a celorlalte limbi romanice, în locul latinei văzute de neogramatici ca ramificație a arborelui genealogic indoeuropean, a necesitat imaginarea modalității de constituire a limbii de substrat, a dialectelor vulgare, „rămase obscure în tot timpul cât latina a fost întrebuințată în scris și ca limbă de instrucțiune în școală” și revigorate
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
deîndată ce latina „s-a pierdut în mijlocul barbariei”. N. Densusianu și-a asumat sarcina de a fundamenta istoria limbii române pe substrat, care trebuia să aibă un trecut aparte, inconfundabil cu cel al latinei culte. Închingat și el de limitele neogramatice ale gândirii istorice, Densusianu găsește soluția în imaginarea a două limbi latine cu istorii diferite: pe de o parte latina cultă (coruptă) cu istoria sa orientată în întregime spre limba greacă, pe de altă parte latina necoruptă, veche sau bătrână
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
nevoia să-și sprijine clasificările și evoluțiile cu elemente de limbă sau de altă natură. Ar fi de prisos să intrăm în amănuntele schemei născocite de autor, schemă care este lipsită de aparența logică a teoriei arborelui genealogic inventată de neogramatici. Orientarea generală a acestei scheme trebuie însă cunoscută întrucât ea este, în limitele gândirii tradiționale, o încercare de a pune în valoare substratul. Capitolul în care Densusianu face această încercare se intitulează „Cele două dialecte pelasge, latin și arimic” (pp.
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
comunicare, ci ca material lingvistic. Această deschidere a fost realizată prin retragerea la locul ei a latinității și prin recuperarea elementului autohton, ceea ce reprezintă un pas important făcut de gândirea istorică românească neoficială. Dar Scraba nu a putut depăși tradiția neogramatică în privința adevăratei istorii a limbii române, care începe odată cu simbioza traco-latină, ce s-a înfăptuit pe spații largi în jumătatea de est a Europei, și din care au rezultat, alături de romanitatea orientală, și alte fenomene etnolingvistice. El a rămas la
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
care singur a înfruntat Academia și a deschis, sacrificându-și viața, calea spre cunoașterea adevărului românesc. Chestiunea fundamentală care îl detașează pe Eminescu de știința oficială o reprezintă modalitatea de abordare a fenomenului etnolingvistic românesc. Hasdeu, rămas constant în limitele neogramatice, a avut în reflectarea acestei chestiuni o evoluție care pornea de la o oarecare apropiere de realitatea istorică, apropiere datorată luării în considerație a simțământului comun al românilor conform căruia ei simt în structura lor psiho-fizică și spirituală o puternică componentă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
străine „sânt așa de concrete, așa de încrescute în țesătura limbei române încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți” se poate conchide că Eminescu percepea aceste elemente ca originare și indispensabile. Trebuia însă elaborată teoria necesară înlăturării limitărilor neogramatice. Începutul realizat de E. în această privință are valoare de principiu în abordarea istoriei cuvântului românesc. Lecția pe care Eminescu o dă posterității este că adevărata filozofie are la bază cunoașterea realității prin intermediul limbii materne, aceasta constituind singura pârghie veritabilă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Evoluția etnolingvistică a bazei traco-latine în spațiul cucerit de romani în est nu a fost însă unitară în direcția romanizării. La ieșirea din evul mediu a fost constatată o fragmentare și intersectare etnolingvistică în acest spațiu, fenomene explicate de tradiția neogramatică prin invazii, transhumanță și nomadism, dar pe care astăzi suntem în măsură să le explicăm prin gradul diferit de romanizare și indoeuropenizare: 1) limba română este cel mai pregnant rezultat al romanizări; 2) limba albaneză, adusă în pragul romanizării, a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
acestei limbi firea, viața și constituția proprie. În consecință, etimologia este chemată să părăsească nivelul aparențelor fonetice, care au făcut din limba română un conglomerat de elemente heteroglote, și să purceadă la cercetarea evoluțiilor proprii istoriei acestei limbi. * Înlăturarea blocajului neogramatic deschide cercetării două căi. Prima cale are ca punct de plecare cuvântul actual și își propune identificarea raporturilor formale și semantice ale acestuia în peisajul etnolingvistic euro-afro asiatic, adică în retrospectiva evoluției globale a limbii. Pentru exemplificare, adăugăm la etimologiile
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
analizat și „etimonul“ său, cuvântul din limba presupusă a fi cea din care a fost moștenit sau împrumutat. Cele două principii, fonetic (forma cuvântului) și semantic (înțelesul său), au apărut de la începuturile etimologiei ca știință, în plină epocă a doctrinei neogramatice, și continuă să fie valabile și astăzi. Opera capitală pentru cunoașterea originii cuvintelor romanice este celebrul dicționar etimologic al limbilor romanice al lui W. Meyer Lübke (Romanisches etymologisches Wörterbuch = REW). Este important și pentru limba română, dat fiind că cele mai multe
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Administrative/1361_a_2705]
-
Este important și pentru limba română, dat fiind că cele mai multe cuvinte românești considerate a fi moștenite din latină sunt prezente aici în context romanic. Diversele concepții și metode de analiză a limbii care au apărut în lingvistica romanică, ulterioare doctrinei neogramatice, au avut consecințe și în domeniul etimologiei. În funcție de concepție și de metodă, s-a acordat mai mare atenție unuia sau altuia dintre cele două principii (fonetic sau semantic) sau, respectându-le pe amândouă, s-au luat în discuție și alte
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Administrative/1361_a_2705]
-
sau altuia dintre cele două principii (fonetic sau semantic) sau, respectându-le pe amândouă, s-au luat în discuție și alte criterii, după cum se va vedea în continuare. Hugo Schuchardt, romanist german, cel mai înverșunat adversar al legilor fonetice ale neogramaticilor, acordă sensului mai mare atenție decât sunetelor, fiindcă sensul este ceva „viu“ în cuvânt: înțelesul este cel care exprimă „sufletul“ cuvântului, nu sunetele. El introduce ideea de a lua în considerație și sinonimele, nu numai din dialecte și limba-standard, ci
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Administrative/1361_a_2705]
-
formă a două sau mai multe cuvinte) și etimologiei populare în producerea modificărilor din limbă, ambele fenomene fiind importante pentru stabilirea corectă a unei etimologii. Lucrările lui Gilliéron au zdruncinat teza evoluției normale și mecanice, care era fundamentală în concepția neogramatică, dominantă în acea epocă. Leo Spitzer a introdus punctul de vedere stilistic în cercetarea etimologică, de unde preferința lui pentru creațiile lingvistice spontane, pentru tot ce produce un idiom prin mijloace proprii. Cu această concepție, Spitzer ajunge la ideea că, înainte de
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Administrative/1361_a_2705]
-
era insensibilă la marile probleme ale limbajului, cu excepția ches-tiunii evoluției), iar pe de altă parte s-a dovedit prin fondarea semiologiei "un cercetător interdisciplinar în sensul modern al cuvîntului avant la lettre" (G. Mounin, 1968: 10). În reacția contra pozitivismului neogramaticilor și influențat de sociologia lui Emile Durkheim ("limba ca fapt social" existînd în virtutea unui "contract între membrii comunității" CLG: 39), Saussure întemeiază știința limbii ca știință socială sistematică, altfel spus "degajată de particularismul și idiosincratismul gramaticii istorice" (J.P. Bronckart, 1977
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
planului sincroniei. Baza comună a teoriilor dezvoltate de Philippide și de Coșeriu se află însă în gîndirea lui Hermann Paul, ceea ce determină la acești doi lingviști români o accentuată corespondență de idei, în legătură cu această problemă. De altfel, de la concepția aceluiași neogramatic german a pornit și danezul Louis H j e l m s l e v, a cărui teorie se plasează cronologic între cea a lui Philippide și cea a lui Coșeriu. În 1934, Hjelmslev considera limba o realitate abstractă în raport cu
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
este același lucru cu expresia și reducînd astfel limba la exprimarea ei, la actele de vorbire 113. În lucrarea sa pricipală din 1912114, dar și în alte lucrări, Croce se declară adversar al pozitivismului, în care se cuprindea și curentul neogramatic, și își propune să întemeieze lingvistica generală, care era, după el, o disciplină cu însemnate afinități filozofice 115. Dar, opunîndu-se, în mod just, opiniei excesiv obiectiviste care concepea limba ca o realitate autonomă, ca un organism independent de indivizii vorbitori
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
s s l e r116 consideră ca unic obiect al lingvisticii vorbirea, în mod special vorbirea poetică, și propune o identificare a științei limbii (lingvisticii) cu stilistica, eliminînd din sfera lingvisticii orice investigație nonestetică. După Vossler, lingvistica este, ca la neogramatici, o disciplină istorică, dar ea nu tre-buie să cerceteze faptele de limbă, ci legăturile de cauzalita-te dintre fenomene. În concepția sa, limba este o expresie a sufletului omenesc și, de aceea, istoria limbii înseamnă istoria faptelor de expresie, adică, în
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]