7 matches
-
sale contradicționale între duritatea fizică (a cristalului) și reflecția polimorfă eterogenizantă tocmai prin ceea ce autoarea însăși numește "diferența ontologică". Nu e greu de înțeles că Svetlana Paleologu-Matta și Theodor Codreanu aparțin aceleiași familii de spirite ce se opune postmodernismului și neopragmatismului amenințând cu "o expansiune planetară tehnico-științifică" în afara sacrului și a credinței. În sfârșit, e firesc să ne rețină atenția un capitol dedicat poetului basarabean Victor Teleucă (1933-2002), autor a 14 volume, incluzând aici și volumele antologice antume și postume, poet
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
opțiunea lui s-a dovedit a fi a unui politeism precreștin, readucându-i în scenă pe Dionysos și pe Apollo. Mișcarea sofistică a lui Derrida nu e spre zeii păgâni, ci spre limbaj. Rorty, de aceea, recunoaște ca precursor pentru neopragmatism pe Wittgenstein, pentru care limbajul rămâne instrument, iar nu o entitate misterioasă suficientă sieși. Rorty a intuit că, de fapt, postmodernismul lui Derrida nu e o ruptură radicală de teologia creștină, iar pretenția uciderii zeului e ambiguă, deoarece a treia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
logos. Cu alte cuvinte, dacă ducem raționamentul până la capăt, ceea ce le reproșează, în ultimă instanță, Rorty lui Heidegger și Derrida e că nu au eliminat din gândirea lor modernismul decât pe jumătate. Astfel, Rorty pretinde că "postmodernist" cu adevărat este neopragmatismul, fiindcă aici ruptura de metafizică e cu adevărat dusă până la capăt. Dar el nu se recunoaște postmodernist, ceea ce înseamnă că postmodernismul nu schimbă paradigma modernismului înalt, ci o împlinește, arătându-i toate precaritățile. Încât, iată, departe de a ieși din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Nietzsche, a lui Wittgenstein sau Dewey. El găsește trei răspunsuri la modul cum să ne raportăm la filosofia occidentală tradițională: husserlian ("scientist"), heideggerian ("poetic") și pragmatist ("politic"). Evident că preferă ultima soluție, dar într-o coabitare cu scientismul 166. Neopragmatismul lui Rorty preia linia kantiană a fenomenologiei, trecută prin pozitivism și pragmatism. Adevărul ființei, ca și la Heidegger, e identificabil în Dasein, căci Sein înseamnă antiteza adevărului. Rorty preferă adevărul literal și respinge pe cel metaforic, predominant la Heidegger, la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
contracarată cu aventura de tip Dickens. Dar dacă forța gândului heideggerian vine pe filieră eminesciană nevăzută, atunci este o eroare să-l asimilezi postmodernismului, când, în realitate, Heidegger va cunoaște o nouă aventură în perspectiva transmodernității. Dar să vedem soluția neopragmatismului rortyian în materie de spiritualitate europeană și occidentală. După Rorty, Charles Dickens ar întruchipa, cu adevărat, geniul Occidentului, nu Heidegger, cum s-au lăsat amăgiți postmoderniștii. Heidegger pariase rău pe tehnologia Occidentului, or, salvarea e în "speranța în libertate și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
din 1993, atunci a avut conștiința deplină a zidului care o desparte de o "spiritualitate" muribundă: "o concentrare explozivă de orori într-o rătăcire eterogenă computerizată a societății contemporane postmoderne"407. În 1993, autoarea a putut înțelege că postmodernismul și neopragmatismul american "tind spre o expansiune planetară tehnico-științifică care schimbă modul de viață", dar pe un drum alimentat de orori și de rătăciri. S-a opus, în acel moment, printr-un ethos transdisciplinar, chiar dacă nu și în termenii conceptualizanți ai transmodernismului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a transmodernității. XVI. DE CE KUNDERA NU E POSTMODERNIST Referințele din capitolele anterioare au pledat pentru un Milan Kundera postmodernist. L-au receptat ca atare și optzeciștii români. Totuși, un Richard Rorty, bunăoară, îi putea asimila teoria despre roman în sprijinul neopragmatismului american. Dar dacă luăm ca martor unul dintre romanele sale reprezentative, Insuportabila ușurătate a ființei (1984) ce pare să contextualizeze nu numai cronologic, dar și estetico-filosofic postmodernitatea, vom avea, azi, surpriza să asistăm la spectacolul unei stranii pulverizări a postmodernismului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]