479 matches
-
remarcabil la vremea sa fiindcă era singurul film german ce aborda implicațiile morale ale atrocităților naziste (fără a pronunța Însă cuvântul „evreu”). Trei dintre aceste filme, Roma, città aperta, Paisa și Germania anno zero, Îi aparțin lui Roberto Rossellini. Filmele neorealiste realizate Între 1945 și 1952 i-au propulsat, pe el și pe Vittorio de Sica - autorul celebrelor Sciuscià (1946), Ladri di biciclette (Hoții de biciclete, 1948) și Umberto D. (1952) -, În prim-planul cinematografiei mondiale. Ca și cele câteva comedii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
autorul celebrelor Sciuscià (1946), Ladri di biciclette (Hoții de biciclete, 1948) și Umberto D. (1952) -, În prim-planul cinematografiei mondiale. Ca și cele câteva comedii englezești filmate În aceeași perioadă În studiourile Ealing (mai ales Passport to Pimlico, 1949), filmele neorealiste au găsit În orașele devastate de război un decor și, În oarecare măsură, un subiect pentru cinematograful postbelic. Dar filmele englezești, chiar și cele mai bune, nu au atins niciodată umanismul tragic al capodoperelor italiene. „Adevărurile” simple din aceste filme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
francez Pierre Billard - și-au propus să reinventeze arta cinematografică În Franța: mai Întâi În teorie, apoi În practică. Partea teoretică, schițată În noua revistă Cahiers du cinéma, se axa pe ideea regizorului ca „autor”: Alfred Hitchcock, Howard Hawks sau neorealiștii italieni erau de admirat pentru „autonomia” lor, pentru felul În care Își puneau „semnătura” chiar și pe filmele turnate În studiouri. Din același motiv, noul val francez elogia filmele (pe atunci căzute În uitare) ale unei generații mai vechi de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
di Altona (Sechestrații din Altona, 1962) după piesa lui Sartre, a regizat Împreună cu Fellini Boccaccio ’70 (1962) și va turna la sfârșitul deceniului Il Giardino dei Finzi-Contini -, Însă operele lor nu mai aveau răsunetul politic și estetic al marilor filme neorealiste de la sfârșitul anilor ’40, cu care publicul Îl identifica pe de Sica. Mai multă influență avea, de pildă, Michelangelo Antonioni. În L’Avventura (Aventura, 1960), L’Eclisse (Eclipsa, 1962) și Il Deserto rosso (Deșertul roșu, 1964), toate cu Monica Vitti
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]