40 matches
-
1798-1883). Om de stat și diplomat rus extrem de capabil, cancelar al Imperiului Rus și șef al diplomației țariste în timpul domniei țarului Alexandru al II-lea, în perioada 1856-1882. 72 Ludovic Filip de Orléans, rege al Franței (1830-1848), din ramura colaterală, orleanistă, a familiei domnitoare Bourbon. 73 Alphonse de Lamartine (1790-1869). Poet dar și istoric și prozator romantic francez, membru marcant al guvernului revoluționar în revoluția din 22 februarie 1848 de la Paris, a constituit o inspirație și un imbold la luptă pentru
Micaela Catargi by Jules Martin Cambon [Corola-publishinghouse/Imaginative/1407_a_2649]
-
Victor Hugo este, întreaga lui viață (1802-1885), legat de evenimente. În 1825, este monarhist legitimist și Carol X îl invită la Reims, la încoronare. Scriitorul îl celebrează pe regele bourbon. Dar a doua zi după revoluția din 1830, se alătură orleaniștilor. S-a spus că aspira să devină consilierul lui Ludovic- Filip. Discursul său de recepție la Academia Franceză e interpretat de unii comentatori ca un program de guvernare. Revoluția din 1848 face din el un deputat republican. Îl întâlnim la
Rolul scriitorului în istorie by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/4702_a_6027]
-
mai multă discreție și respectând libertatea agenților lor. Imperiul reclama zelul lor numai în împrejurări în cari n-ar fi fost prudent de-a-i rezista. Dar încolo puțin îi păsa Imperiului de originea funcționarilor cari-l serveau, fie bonapartiști, legitimiști, orleaniști sau republicani. Ba Imperiul ținea chiar îndeosebi ca să fie servit de funcționari încercați de sub guvernele vechi. Și, când republicanii voiau să accepte funcții sub administrația imperială, șeful statului se fericea de aceasta. Guvernul republican e mult mai strâmt în toleranța
Opere 11 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295589_a_296918]
-
p. 263. 321 Ibidem, p. 234. 322 Ibidem, p. 236. 323 J. Michelet, Le Peuple, Flammarion, Paris, 1974, p. 228. 324 Am putea încerca să găsim la unul ori la altul, și în proporții variate, urme de temperament bonapartist sau orleanist. Dar acest gen de opoziție nu mai prezintă astăzi nici un interes. 325 C. de Gaulle, Le fil de l'épée, ed. cit., p. 66. 326 J. Daniels, L'Ere des ruptures, ed. cit., p. 173. 327 A. Duhamel, La Republique
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
au fost de bun augur pentru conservatorii scandinavi care au cunoscut o ascensiune față de rivalii lor liberali și radicali. Liderii lor, Paul Schlüter în Danemarca și Carl Bildt în Suedia, au condus guverne de coaliție între partidele burgheze. C) "Dreapta orleanistă". Dacă conservatorii își află rădăcinile într-o dreaptă care a aparținut tradiției și contra-revoluției, unii dintre ei s-au apropiat de liberalii moderați pentru a creea o sensibilitate politică pe care René Rémond a numit-o "dreapta orléanistă", termenul de
Partidele politice din Europa by Daniel L. Seiler () [Corola-publishinghouse/Science/1118_a_2626]
-
desemnînd partizanii lui Louis-Philippe, "regele burghez". Este vorba de un fenomen caracteristic țărilor latine care nu au o democrație creștină puternică: Franța, Spania țări în care această dreaptă exista sub Republică și Portugalia. Conform tezei lui Réne Rémond, moștenirea dreptei orleaniste este asumată de "giscardienii" Partidului Republican. Sociologic vorbind, Partidul Republican numără printre fondatorii ei un număr mare de aristocrați: Giscard, prințul Poniatovski și contele d'Ornano, pintre cei mai cunoscuți fiind, fără să-l uităm pe Jean de Broglie. Putem
Partidele politice din Europa by Daniel L. Seiler () [Corola-publishinghouse/Science/1118_a_2626]
-
COMAN și ANA MARIA DOBRE INSTITUTUL EUROPEAN Sumar Cetățenia europeană, între piață economică și federație politică / 7 • Cele două dimensiuni ale cetățeniei europene / 11 • În căutarea unui spațiu civic / 16 • Cetățenia într-o federație de state / 23 • Un spațiu civic orleanist / 26 Către o constituție europeană / 29 • Vicii și virtuți ale "guvernanței la niveluri multiple" /32 • La ce servește limbajul constituțional Elogiul formelor / 36 • Se poate constituționaliza Europa? / 39 • Tertium non datur? Depășirea dihotomiei federalism-confederalism / 40 • Dincolo de un "overlapping consensus". Apariția
Europa politică: cetăţenie, constituţie, democraţie by Paul Magnette () [Corola-publishinghouse/Science/1437_a_2679]
-
ca relațiile lor să se bazeze în continuare pe un soclu comun, acela al cetățeniei europene. Altfel spus, guvernele nu puteau pune mai bine în evidență că în acest nou tip de cetățenie stau fundamentele comunității lor. UN SPAȚIU CIVIC ORLEANIST Recompunerea spațiilor civice la nivel european nu se fac fără dificultate. Cetățenii statelor membre, obișnuți cu simplitatea democrațiilor naționale, unde totul se concentrează în jurul guvernului, opoziției și din ce în ce mai mult în jurul liderilor politici, sînt dezorientați în fața complexității sistemului instituțional al Uniunii
Europa politică: cetăţenie, constituţie, democraţie by Paul Magnette () [Corola-publishinghouse/Science/1437_a_2679]
-
fluidă, în care numărul actorilor se multiplică; o scenă politică care depășește regulile clasice ale dramaturgiei unitate de timp, loc și de actori. Marele risc este că acest spațiu civic pluralist păstrează, pentru o mare perioadă de timp, o structură orleanistă. Cei care astăzi participă activ la viața politică europeană sînt elitele vieții sociale, intreprinzătorii și grupurile de interese, liderii politici și înalții funcționari, cadrele asociațiilor civice 25. În orice democrație, categoriile sociale cele mai instruite participă la viața civică mai
Europa politică: cetăţenie, constituţie, democraţie by Paul Magnette () [Corola-publishinghouse/Science/1437_a_2679]
-
ce este strâmbat, și pentru a garanta pe cât se poate mai mult libertatea alegerilor. Noi, inițiatorii și propagatorii acelor libertăți de a căror dezvoltare ne bucurăm astăzi, n-avem nimic de căutat înapoi. În țara noastră nu există legitimiști, nici orleaniști, sau imperialiști sau clericali; nu avem o nobleță, nici privilegiuri de reconstituit. De asemenea, nu avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituțiune și o dinastie la care ținem. Aceea ce nu voim este sufragiul
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
putea să le revândă la un preț care îngloba și plusvaloarea adusă de lucrările efectuate 1. Beneficiile care au rezultat astfel au fost la rândul lor surse de finanțare a lucrărilor 2. Imperiul trebuia până la urmă să conteze pe burghezia "orleanistă", care percepea totuși exproprierea din motive de utilitate publică ca pe o atingere intolerabilă adusă proprietății. Într-adevăr, exproprierile nu s-au limitat la maghernițele din centrul orașului, ci au vizat în aceeași măsură și locuințele persoanelor importante, precum și reședințele
Guvernarea orașului by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
cetățean", atașat tricolorului și Cartei. Ducele de Orléans acceptă din partea deputaților și pairilor locotenența generală a regatului. La data de 31, el se duce la primărie și apare la balcon, îmbrățișîndu-l pe La Fayette, înfășurat cu drapelul tricolor. Poporul îl aclamă. Orleaniștii escamotaseră victoria republicană. Carol al X-lea, retras la Rambouillet, s-a gîndit să salveze dinastia abdicînd în favoarea nepotului său, ducele de Bordeaux, Henric al V-lea, și numindu-l pe ducele de Orléans regent. Zadarnice decizii. O coloană din
Istoria Franței by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
o mînă în Cameră, în jurul lui Ledru-Rollin. Opoziția legitimistă care se plasează pe terenul parlamentar este condusă de Berryer, remarcabil avocat și orator. O parte a legitimiștilor adaugă revendicării, tradiționale, a descentralizării, pe cea democratică, a sufragiului universal. În tabăra orleanistă, dar în opoziție, stînga dinastică cere o scădere a censului și o politică externă activă. Șefii partidului rezistenței, ducele de Broglie, Thiers, Guizot, uniți după moartea lui Casimir Périer, se divizează mai tîrziu. Lui Ludovic-Filip nu-i rămîne decît să
Istoria Franței by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
la mai puțin de 7 milioane (pentru a fi alegător trebuie să domiciliezi trei ani în regiunea respectivă, ceea ce lovește mai ales mîna de lucru mobilă). Monarhiștii speră atunci o restaurație, dar divizarea dintre legitimiști, fideli contelui de Chambord, și orleaniști conduce la eșec. În același timp, "Prințul-Președinte" cîștigă masele prin călătoriile sale în provincie și își consolidează autoritatea. Neputînd obține, în termenii Constituției, un al doilea mandat, el organizează o lovitură de stat la 2 decembrie 1851, dată aniversară a
Istoria Franței by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
cert pe principiul democratic al sufragiului universal, dar acesta este orientat de către administrație, care propune "candidatul oficial", singurul care are drept la afișul alb rezervat proclamațiilor oficiale. Alegerile din 1852 arată docilitatea corpului electoral. Opoziția este redusă la fronda saloanelor orleaniste, la abținerea legitimiștilor sau la clandestinitate pentru republicani, al căror apărător ardent se face Victor Hugo, în exil la Guernesey. Aceasta înseamnă puțin față de sprijnul amplu de care beneficiază Imperiul: mediile de afaceri sînt satisfăcute de avîntul economic și de
Istoria Franței by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
este tolerabil pentru capitală și pentru marile orașe din provincie, Lyon, Marsilia, Toulouse, care au cunoscut și ele efemere Comune. Victoria republicanilor. Restaurația monarhistă pare imposibilă după refuzul contelui de Chambord, pretendentul legitimist, de a adopta drapelul tricolor cerut de orleaniști. Divizați, monarhiștii trebuie să continue să se încreadă în Thiers. Legea Rivet din 31 august 1871 organizează puterile acestuia: el este în același timp șef al guvernului și președinte al Republicii. El obține evacuarea din teritoriu a germanilor încă din
Istoria Franței by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
satele de partea Republicii. Dar, cînd Thiers se pronunță în noiembrie '72 pentru Republică, monarhiștii îl constrîng la demisie (24 mai 1873). Adunarea desemnează pentru președinția Republicii pe mareșalul Mac-Mahon, simptizant legitimist. Condus de fapt de ducele de Broglie, un orleanist, guvernul adoptă o politică de "ordin moral", conservatoare, antirepublicană și clericală, pe care o ilustrează pelerinajele deputaților conservatori la Lourdes sau la Paray-le-Monial (centre de pietate *ultramontanistă), epurarea din administrație și demiterea primarilor republicani. Restaurarea monarhiei pare să se apropie
Istoria Franței by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
o ilustrează pelerinajele deputaților conservatori la Lourdes sau la Paray-le-Monial (centre de pietate *ultramontanistă), epurarea din administrație și demiterea primarilor republicani. Restaurarea monarhiei pare să se apropie. Dar contele de Chambord își reafirmă principiile intransigente în octombrie 1873: fuziunea cu orleaniștii este din nou imposibilă. Legea septenatului, soluție de așteptare, este votată pentru a-i permite lui Mac-Mahon să-și prelungească puterea. Totuși orleaniștii, neliniștiți de o revenire bonapartistă, se apropie de republicani. Această "conjuncție a centrelor" permite votarea "legilor constituționale
Istoria Franței by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
pare să se apropie. Dar contele de Chambord își reafirmă principiile intransigente în octombrie 1873: fuziunea cu orleaniștii este din nou imposibilă. Legea septenatului, soluție de așteptare, este votată pentru a-i permite lui Mac-Mahon să-și prelungească puterea. Totuși orleaniștii, neliniștiți de o revenire bonapartistă, se apropie de republicani. Această "conjuncție a centrelor" permite votarea "legilor constituționale" în februarie și iulie 1875. O largă putere este acordată președintelui Republicii, ales pentru șapte ani de către *Adunarea națională (adică reuniunea Camerei deputaților
Istoria Franței by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
nu exista nici un parlamentar de opoziție, în vreme ce până în 1860 ea consta doar în cinci membri: Louis Darimon, Émile Ollivier, Jacques Hénon, Jules Favre și Ernest Picard. În același timp monarhiștii, atât cei din ramura Bourbonilor cât și din cea a Orleaniștilor, după eșecul tentativei de lovitură de stat din 1853 de la Frohsdorf, se aliază în speranța unei viitoare restaurații care să îi favorizeze. Succesul financiar al administrației imperiale se sprijinea pe un număr de elemente precum serbări și ceremonii publice, botezul
Al Doilea Imperiu Francez () [Corola-website/Science/303149_a_304478]
-
Charles Alexis de Tocqueville (1805-1859) provenea dintr-o familie de nobili normanzi și a studiat dreptul la Paris, devenind judecător. A frecventat cursurile ținute de Francois Guizot la Sorbona. În august 1830 a depus jurământul de credință față de noul regim orleanist. În aprilie 1831-martie 1832 a călătorit în America, pretextul fiind studierea sistemului penitenciar american. A demisionat din justiție, iar în 1833-1855 a efectuat călătorii în Anglia. În 1835 a publicat primul volum din "Democrația în America". În 1840 a publicat
Istoriografie () [Corola-website/Science/299380_a_300709]
-
soției lui au fost aduse în Franța și îngropate la "Chapelle royale de Dreux", necropola familiei Orléans pe care mama lui a construit-o în 1816 și care a fost mărită și înfrumusețată după moartea ei. Cicnirile dintre legitimiști și orleaniști din 1830 și 1848 legate de monarhul de drept au fost reluate în anii 1870. După căderea celui de-al doilea imperiu, Adunarea Națională dominată de monarhiști a oferit tronul pretendentului legitimist, Henri, conte de Chambord sub numele de "Henric
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
(28 noiembrie 1660, München - 20 aprilie 1690, Versailles), a fost Delfină a Franței. Era cunoscută și ca "Delfina Victoria" sau "Marea Delfină". Numele complet era Maria Anna Christine Victoria von Wittelsbach. Este strămoașa Prințului Henri, Conte de Paris, pretendent orleanist la tronul Franței, a monarhilor: Juan Carlos I al Spaniei, Albert al II-lea al Belgiei, Henri, Mare Duce de Luxembourg și a pretendentului la tronul Italiei, Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole. Era fiica mai mare a lui Ferdinand Maria
Maria Anna Victoria de Bavaria () [Corola-website/Science/312837_a_314166]
-
Thiers este ales președinte al statului, fiind un compromise între monarhiști și republicani.Consideră că încă nu era momentul potrivit să se abordeze formă de guvernare. Acesta a încălcat acest acord ulterior și s-a proclamat în favoarea republicii. Legitimiștii și Orleaniștii susțineau revenirea monarhiei, ambele formând o mică majoritate. Cele două grupări cădeau de acord că Contele de Paris (candidatul grupării orleaniste) să fie desemnat “monarh”. Legitimiștii doreau o monarhie autoritară. Orleaniștii doreau o monarhie militară. Contele de Chambaud era atașat
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
se abordeze formă de guvernare. Acesta a încălcat acest acord ulterior și s-a proclamat în favoarea republicii. Legitimiștii și Orleaniștii susțineau revenirea monarhiei, ambele formând o mică majoritate. Cele două grupări cădeau de acord că Contele de Paris (candidatul grupării orleaniste) să fie desemnat “monarh”. Legitimiștii doreau o monarhie autoritară. Orleaniștii doreau o monarhie militară. Contele de Chambaud era atașat de simbolurile regaliste și nu voia să renunțe la drapelul alb, deși tricolorul era deja utilizat de câteva decenii și acceptat
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]