5 matches
-
rămână captiv în tranzitivitatea limbajului. Jankélévitch pune funcția ironiei în relație manifestă cu duplicitatea conștiinței, relevând "disjuncția continuu agravată dintre spirit și semnele spiritului" și, în final, dihotomia adevăr-opinie. Dacă parodia se întemeiază pe un contrast prelungit, pe care textul parodiant îl exhibă într-o manieră amuzantă, ironia se construiește pe un contrast simultan, în care exprimatul contrazice flagrant realitatea gândului prin ton, mimică, gestică sau, în scris, prin indici metatextuali. Când aceștia nu există, ironia ambiguizează demersul polemic și pretinde
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
anunță. Și, indiferent dacă ne referim la Isprăvile hazlii ale lui Francion sau la Levantul cărtărescian, parodia unește trecutul și prezentul prin intertextualitate, idei, motive, sintagme, forme prozodice ale textelor de referință (și nu numai) regăsindu-se adeseori în textul parodiant. Astfel sunt retrezite la viață valori uitate. Paradoxal, se parcurge calea inversă, de la deriziune la acceptare, căci nu întotdeauna se intenționează discreditatea capodoperei de la care s-a plecat. "Parodia acționează și în sensul anulării distanțelor între valori", prin "aducerea la
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
frecventă în poezie, când cuvintele străine sunt vehiculate într-un sens nou și neașteptat"26. Regăsim aici chiar ideea dominantă pe care s-a construit teoria lui G. Genette asupra parodiei, și anume recunoașterea obligatorie a operei parodiate în textul parodiant, a hipotextului în hipertext, căci prin intertextualitate parodică se "generează imaginea operei citate, ceea ce duce la confruntarea a două serii lexicale cea citată și cea care citează". Premisa discutării operelor parodice ca parteneri de erudită dispută într-un dialog desfășurat
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
vocilor și conștiințelor autonome și necontopite"39, din rândurile cărora se disting, pe de o parte, limbajele/ discursurile parodiate și limbajele/ discursurile parodiante. Importantă rămâne, în fond, distincția celor două tipuri, certificată prin existența gradului de împotrivire dialogică a discursului parodiant. Dialogul intertextual facilitat de lectura unor astfel de opere se transformă, în viziunea formaliștilor ruși, într-un principiu intern de evoluție sau chiar schimbare a formelor literare, deci a literaturii prin extensie. În anii '60, teoria dialogismului va reveni în
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
într-un raport de evidentă opoziție cu opera avută drept model. Prin punțile de legătură pe care tratatul lui Du Marsais le aruncă spre viitoarele teorii ale receptării (de pildă recunoașterea unui număr de cuvinte din textul parodiat în textul parodiant), se face și trecerea către o altă lucrare de referință, remarcabilă prin acuitatea cu care urmărește să delimiteze teritoriul operelor parodice de altele folosind procedee relativ asemănătoare. Datând din 1733, Discursul asupra originii și caracterului parodiei al abatelui Sallier reprezintă
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]