109 matches
-
spunea că toate aceste comete erau fragmentele unei mai mari comete. Această idee, evocată pentru prima dată, în 1880, a câștigat o mare credibilitate când Marea Cometă din 1882 s-a spart în mai multe fragmente după trecerea sa la periheliu. În 1888, Heinrich Kreutz a publicat un document în care arăta că cometele din 1843, 1880 și 1882 ieșiseră, după toate aparențele, dintr-o cometă uriașă care se fragmentase în cursul revoluțiilor sale. S-a arătat că marea cometă din
Cometă razantă din grupul Kreutz () [Corola-website/Science/329759_a_331088]
-
a fost observată în 1887, iar următoarea nu a apărut înainte de 1945. Două comete suplimentare au fost descoperite în 1963: cometa Pereyra, și în 1965: cometa Ikeya-Seki, care a devenit foarte strălucitoare înainte de a se sparge după ce a trecut de periheliu. Această succesiune rapidă a stimulat numeroase studii despre dinamica acestui grup. Membrii cei mai strălucitori al familiei cometelor razante din "grupul lui Kreutz" sunt obiecte spectaculoase, ușor vizibile pe cerul diurn. Cele trei mai impresionante au fost "Marea Cometă din
Cometă razantă din grupul Kreutz () [Corola-website/Science/329759_a_331088]
-
și compuși organici). Telescopul VLT a observat Ixion pentru activitate cometară, dar nu a detectat o „coamă”. Ixion este momentan la o distanță de 41 u.a. de Soare, și este posibil ca să dezvolte o coamă atunci când este mai aproape de periheliu. Ixion și Pluto au orbite asemănătoare, dar orientate diferit. Periheliul lui Ixion se află sub ecliptică, în timp ce acel al lui Pluto se află deasupra eclipticii. În mod neobișnuit pentru corpuri celeste în rezonanță cu Neptun (precum Orcus), Ixion se apropie
Ixion () [Corola-website/Science/334576_a_335905]
-
cometară, dar nu a detectat o „coamă”. Ixion este momentan la o distanță de 41 u.a. de Soare, și este posibil ca să dezvolte o coamă atunci când este mai aproape de periheliu. Ixion și Pluto au orbite asemănătoare, dar orientate diferit. Periheliul lui Ixion se află sub ecliptică, în timp ce acel al lui Pluto se află deasupra eclipticii. În mod neobișnuit pentru corpuri celeste în rezonanță cu Neptun (precum Orcus), Ixion se apropie de Pluto la mai puțin de 20 de grade de
Ixion () [Corola-website/Science/334576_a_335905]
-
deasupra eclipticii. În mod neobișnuit pentru corpuri celeste în rezonanță cu Neptun (precum Orcus), Ixion se apropie de Pluto la mai puțin de 20 de grade de separație unghiulară. Ixion se află momentan sub planul eclipticii și va ajunge la periheliu în 2070. Pluto a ajuns la periheliu în 1989 și momentan coboară spre ecliptică. Ixion are o perioadă orbitală de aproape 250 de ani și cu 0,5% mai lungă ca cea a lui Pluto. Ixion manifestă schimbări regulate de
Ixion () [Corola-website/Science/334576_a_335905]
-
celeste în rezonanță cu Neptun (precum Orcus), Ixion se apropie de Pluto la mai puțin de 20 de grade de separație unghiulară. Ixion se află momentan sub planul eclipticii și va ajunge la periheliu în 2070. Pluto a ajuns la periheliu în 1989 și momentan coboară spre ecliptică. Ixion are o perioadă orbitală de aproape 250 de ani și cu 0,5% mai lungă ca cea a lui Pluto. Ixion manifestă schimbări regulate de luminozitate, despre care se crede că sunt
Ixion () [Corola-website/Science/334576_a_335905]
-
este o posibilă planetă pitică din Sistemul Solar. Se pare că este cel mai îndepărtat obiect de Soare cunoscut din Sistemul Solar. Când este la periheliu, se află la o distanță de 72 unități astronomice. La afeliu, Sedna este la 532 unități astronomice depărtare de Soare. Acest obiect transneptunian face o rotație în jurul Soarelui o dată la de ani și este ultima planetă pitică descoperită (în 2003
Sedna () [Corola-website/Science/316078_a_317407]
-
celorlalte obiecte transneptuniene: este compus îndeosebi dintr-un amestec de ghețuri de apă, de metan și de azot cu tholin. Suprafața sa este una dintre cele mai roșii din Sistemul Solar. Sedna își încheie parcursul pe orbită în aproximativ , iar periheliul său este situat la vreo . Acești doi parametri fiind excepțional de mari, originea sa este nesigură. Minor Planet Center consideră la ora actuală (2010) că Sedna este un obiect din discul împrăștiat, un grup de obiecte plasate pe orbite excepțional
Sedna () [Corola-website/Science/316078_a_317407]
-
comete. Aceste valori corespund celei mai bune soluții prin metoda ajustării curbei, întrucât, pentru moment, Sedna nu a fost observată decât pe o parte foarte restrânsă a orbitei sale. Orbita sa este extrem de eliptică, afeliul său fiind estimat la , iar periheliul său la . În momentul descoperirii sale, Sedna era situată la o distanță de de Soare și se apropia de periheliu: era atunci obiectul cel mai îndepărtat din Sistemul nostru Solar observat vreodată. Aceeași campanie a descoperit în continuare Eris la
Sedna () [Corola-website/Science/316078_a_317407]
-
decât pe o parte foarte restrânsă a orbitei sale. Orbita sa este extrem de eliptică, afeliul său fiind estimat la , iar periheliul său la . În momentul descoperirii sale, Sedna era situată la o distanță de de Soare și se apropia de periheliu: era atunci obiectul cel mai îndepărtat din Sistemul nostru Solar observat vreodată. Aceeași campanie a descoperit în continuare Eris la o distanță de . Deși orbitele unor comete cu perioadă lungă de revoluție se întind la distanțe mai îndepărtate decât cele
Sedna () [Corola-website/Science/316078_a_317407]
-
vreodată. Aceeași campanie a descoperit în continuare Eris la o distanță de . Deși orbitele unor comete cu perioadă lungă de revoluție se întind la distanțe mai îndepărtate decât cele ale obiectului Sedna, ele nu pot fi observate decât în apropierea periheliului lorsituat în Sistemul Solar intern din cauza slabei lor luminozități. În momentul descoperirii obiectului Sedna, perioada sa de rotație a fost estimată între 20 și 50 de zile, adică o valoare neobișnuit de lungă. Oamenii de știință au presupus că perioada
Sedna () [Corola-website/Science/316078_a_317407]
-
la 5 ani. Johann Franz Encke a calculat o orbită precisă, cu o perioadă orbitală de 70,68 de ani, acest calcul prezicând reîntoarcerea cometei în 1883, însă cercetările au rămas nefructuoase, până când Brooks a regăsit-o din întâmplare. Ultimul periheliu al cometei a avut loc la 22 mai 1954, iar următorul va avea loc la 21 aprilie 2024. Nucleul cometei are diametrul de câțiva kilometri.
12P/Pons-Brooks () [Corola-website/Science/329820_a_331149]
-
1985 (deoarece cometele sunt supuse la forțele negravitaționale care apar din cauza vântului solar, erupției de gaze de pe soare, este adesea o provocare pentru a prezice poziția lor exactă și sunt redescoperite de fiecare dată când fac o nouă abordare la periheliu). La 24 octombrie 1993, după mai bine de un secol de la prima observare, a redescoperit cometa, până atunci crezută pierdută, 113P/Spitaler. El a confirmat descoperirea celei mai cunoscute comete - Cometa Shoemaker-Levy 9, care a căzut pe Jupiter în iulie
James V. Scotti () [Corola-website/Science/328940_a_330269]
-
periodice 202P/Scotti, 244P/Scotti, P/2003 L1 (Scotti), P/2010 C1 (Scotti), P/2010 H4 (Scotti), P/2010 H5 (Scotti), P/2011 A2 (Scotti), ultimele șapte încă nu sunt numerotate deoarece au fost observate doar la o trecere la periheliu. El este și descoperitorul cometelor neperiodice C/2010 E5 (Scotti) și C/2010 F3 (Scotti). Scotti este interesat de cercetare originilor cometelor, evoluția dinamică a cometelor și asteroizilor, asteroizii din apropierea Pământului, precum și sistemul solar exterior. El mai un entuziast interesat
James V. Scotti () [Corola-website/Science/328940_a_330269]
-
2012 au fost repede regăsite. Noi observații au fost realizate la 22 septembrie de o echipă a observatorului Remanzacco în Italia cu rețeaua iTelescope. Descoperirea a fost anunțată la 24 septembrie 2012 de "Minor Planet Center". Cometa și-a atins periheliul (punctul cel mai apropiat de Soare) la 28 noiembrie 2013, la o distanță de vreo 0,012 ua(1.800.000 km) de centrul Soarelui.Raza Soarelui fiind de 700.000 km, acest lucru semnifică faptul că această cometă a
Cometa ISON () [Corola-website/Science/327423_a_328752]
-
vizibilitate cu ochiul liber ar fi trebuit să se întindă până spre mijlocul lunii ianuarie 2014. Observatorii aflați în emisfera nordică ar fi fost deosebit de bine plasați pentru a observa cometa la sfârșitul lunii decembrie 2013. Când cometa a atins periheliul, la 28 noiembrie 2013, s-a aflat la mai puțin de 1° de Soare, ceea ce a făcut observarea dificilă din cauza strălucirii Soarelui. În continuare, cometa ar fi putut deveni extrem de strălucitoare dacă ar fi rămas intactă și ar fi putut
Cometa ISON () [Corola-website/Science/327423_a_328752]
-
fi considerată drept "Marea Cometă din 2013". Potrivit publicației britanice "Astronomy Now", ea ar fi putut, rapid, să devină mai luminoasă decât Luna plină. Însă forțele mareice au condus la distrugerea cometei. Totodată, dacă "ISON" ar fi supraviețuiețuit trecerii la periheliu, ea ar fi putut să se asemene Cometei Mac Naught, Marii Comete din 1680 sau cometei C/2011 W3 (Lovejoy). Cea mai strălucitoare cometă observată, după 1935, a fost cometa Ikeya-Seki în 1965, cu o magnitudine de -10. ISON nu
Cometa ISON () [Corola-website/Science/327423_a_328752]
-
este o cometă descoperită la data de 8 noiembrie 1956, la Uccle, de către astronomii belgieni Sylvain Arend și Georges Roland pe plăci fotografice. Este o cometă neperiodică. A devenit foarte vizibilă cu ochiul liber începând din aprilie 1957, trecând la periheliu la 8 aprilie al aceluiași an. Coada sa se întindea pe 30°, iar magnitudinea sa aparentă era de -0,5. A trecut cel mai aproape de Pământ la 20 aprilie, la 0,5691 ua. O antecoadă, care se întindea pe mai
C/1956 R1 (Arend-Roland) () [Corola-website/Science/329655_a_330984]
-
este o cometă hiperbolică razantă, din familia cometelor Kreutz, descoperită la 4 martie 2012. Această familie de comete provine dintr-o cometă gigant, care după ce a fost introdusă de perturbațiile gravitaționale pe o orbită cu un periheliu foarte mic s-a spart în mai multe bucăți, fiecare dintre acestea, la rândul său, a devenit o nouă cometa. Din cauza forțelor mareice exercitate de Soare și din cauza radiației solare intense, care implică creșterea temperaturii la suprafața cometei, de peste 1
C/2012 E2 (SWAN) () [Corola-website/Science/329673_a_331002]
-
-o cometa SWAN rămâne necunoscut, deși se crede că această cometă a cunoscut o explozie cu câteva zile înainte de descoperire, care făcut-o mult mai luminoasă decât era înainte. Nu au fost observații ale cometei, disponibile de la sol. Trecând la periheliu, la 15 martie 2012, cometa a dispărut întrucât distanța sa de Soare era de 70 de ori mai mică decât cea a planetei Mercur.
C/2012 E2 (SWAN) () [Corola-website/Science/329673_a_331002]
-
și Jupiter, și care prezintă o activitate cometară pe o porțiune a orbitei lor. Jet Propulsion Laboratory definește aceste obiecte drept asteroizi a căror semiaxă majoră este cuprinsă între 2 u.a. și 3,2 u.a., și al căror periheliu este mai mare de 1,6 u.a. Spre deosebire de comete, ale căror orbite sunt, în cea mai mare parte, la o distanță superioară sau egală cu cea a lui Jupiter, cometele din centura principală urmează practic orbite circulare, similare celorlalte
Cometă din centura principală () [Corola-website/Science/333875_a_335204]
-
din gheață, care s-ar fi format pe o orbită apropiată de poziția lor actuală și că numeroși alți asteroizi ar putea să prezinte aceleași caracteristici. Unele din aceste comete prezintă o coadă pe o porțiune a orbitei lor din apropierea periheliului, cum a demonstrat-o 133P/Elst-Pizarro în timpul ultimelor sale trei perihelii. Această activitate poate dura una sau mai multe luni, pe o perioadă de cinci sau șase ani, cât durează revoluția, și este probabil datorată aflorimentului straturilor de gheață ca
Cometă din centura principală () [Corola-website/Science/333875_a_335204]
-
, în mod oficial desemnată prin C/1973 E1, a fost descoperită la data de 7 martie 1973 de astronomul ceh Luboš Kohoutek. Cometa a trecut la periheliu la data de 28 decembrie 1973, la 0,142 ua de Soare. Calculele au scos în evidență o orbită hiperbolică (excentricitatea > 1) ceea ce semnifică faptul că traiectoria sa o va scoate definitiv din Sistemul nostru solar. Precedentele calcule îi dăduseră
Cometa Kohoutek () [Corola-website/Science/326032_a_327361]
-
solar. Precedentele calcule îi dăduseră o perioadă orbitală de 75.000 de ani.. Cometa a fost descoperită în timp ce se afla încă departe de Soare, la circa 74 de milioane de kilometri. Astronomii îi prevedeau o strălucire excepțională la apropierea de periheliu, cu o magnitudine de -10. O importantă campanie de observații internaționale a fost lansată, incluzând echipajele stațiilor orbitale Skylab și Soiuz 13, ceea ce a făcut din Kohoutek prima cometă observată de o navă spațială. Cunoscând previziunile, Mass-media s-au entuziasmat
Cometa Kohoutek () [Corola-website/Science/326032_a_327361]
-
sa nu era decât de 5, pe cerul de dimineață, la sfârșitul lui noiembrie. La apropierea de Soare, cometa a devenit dificil de observat de pe sol, echipajul de pe Skylab a semnalat-o cu o magnitudine de -3. După trecerea la periheliu, cometa a fost observată cu ochiul liber pe cerul de seară, cu o magnitudine de „0” la începutul lui ianuarie 1974, diminuând la magnitudinea 4 la 14 ianuarie, apoi la 7 la sfârșitul lunii. Coada sa se întindea pe 25
Cometa Kohoutek () [Corola-website/Science/326032_a_327361]