12 matches
-
al tulburărilor psihologice produse la copiii-martor. Cu același prilej a fost ales reprezentant național în Asociația Internațională de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului (IACAPAP). Este autorul a două cărți de specialitate: Psihanaliza pentru medici (Editura Viața medicală românească, 2001) și Personologie marginală și psihotraumatică (Editura Trei, 2006). Activitate publicistică: Începând din anul 1996 a îndeplinit atribuțiile de redactor-șef și apoi redactor principal la săptămânalul „Viața medicală“. În această calitate a editat rubricile de specialitate: Psihanaliza cea de toate zilele, Borderline
Alexandru I. Trifan () [Corola-website/Science/320591_a_321920]
-
comentarea polului individual al umanului Comentariul ce urmează are punctul de plecare în dicționarul filosofic al lui Lalande (1962Ă. Termenul de individ nu are nici o specificitate umană, el fiind utilizat pentru a desemna orice unitate fizică, biologică sau abstractă. În personologie e folosit pentru a indica o unitate umană în cadrul unei experiențe trăite de subiect. Conceptul de individuație care a avut o mare importanță în logica medievală (Toma d’Aquinoă a fost folosit de Jung pentru a desemna adâncirea în specificitate
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
psihismul individului. Era o reacție împotriva localizaționismului anatomo-patologic ce se impusese prin Wirchow în medicina secolul al XIX-lea. Descoperirea funcțiilor glandelor endocrine și a integrării ce o realizează sistemul nervos central a stimulat preocupările față de teren în medicină și personologie. În acest context apar biotipologiile lui Pende, Viola, Sigaud, Kretschmer. O parte dintre aceste doctrine se înscriu în paradigma numărului finit de tipuri, cultivată de astrologie și hipocratism, chiar dacă lasă o portiță deschisă spre varietate, prin rubrica intitulată „și altele
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
tulburări de comportament de o imoralitate extremă. De remarcat că nivelul al șaselea aparține demențelor, indiferent de etiologia lor. Morel este considerat părintele teoriei degenerescenței care s-a constituit într-o sursă majoră de inspirație pentru teoriile etiopatogenetice ulterioare în personologie. „Nebunia degeneraților” descrisă de autor reprezintă o variantă primară a personalităților psihopatice. În aceeași perioadă, Briquet (apud Millon et al., 1998Ă descrie un tablou clinic foarte asemănător tulburării de personalitate histrionice, deși îl raportează etiologic la o disfuncție a sistemului
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
Kretschmer (1922Ă și Schneider (1928Ă elaborează primele clasificări ale tulburărilor de personalitate, apelând la metoda descriptivă a cazuisticii. Schneider a integrat toate personalitățile patologice termenului de psihopat și a lansat o definiție a acestuia, care a fost mereu revalidată de personologi și de realitatea clinică: „Personalitățile psihopatice sunt acele personalități anormal structurate care corespunzător dizarmoniei lor structurale, suferă și reprezintă o sursă de suferință și pentru societate”. Cele 10 subtipuri de personalități patologice studiate de psihiatrul german rămân modele de profunzime
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
faptului că studiile care au aplicat sistemul tridimensional nu au avut o relevanță diagnostică așteptată. Astfel, perseverența, simțul responsabilității, sociabilitatea și deschiderea spirituală au devenit reperele caracteriale semnificative ale modelului celor șapte factori, mult mai eficient și mai apreciat în personologia zilelor noastre. În Clasificarea Internațională a bolilor psihice (ICD, din 1987Ă s-a încercat introducerea categoriei personalităților accentuate, la care s-a renunțat ulterior. Conceptul își are originile în formulările lui Morel, citat de Tyrer, și ale lui Leonhard (1968Ă
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
reprezintă simultan un concept și o structură multidimensională care integrează componente condiționate biologic, psihologic, social și spiritual. De aici derivă și complexitatea contribuției sale în procesul de cunoaștere psihiatrică și, într-un sens mai extins, antropologică. Pornind de la aceste repere, personologia autentică (Stern, 1936Ă nu se poate rezuma la a reduce persoana la determinanții săi și postulează necesitatea formulării teoriilor asupra personalității normale și patologice, conform unor studii riguroase și extensive. Acestea trebuie să aibă ca repere existența activă și specificitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
care să își aibă specialiștii săi, corpul său doctrinar, limbajul său specific, circumscrierile și etichetările, câmpul de investigație, partenerii etc. În aceste condiții, psihiatrii care se ocupă de tulburările de personalitate nu au decât ocazional parteneri de dialog competenți, din partea personologilor și a specialiștilor în antropologia generală. Capitolul 7 MODELUL DIMENSIONAL AL TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE În medicina psihiatrică este utilizat în prezent, pentru diagnostic și cercetare, sistemul categorial al tulburărilor de personalitate, așa cum e prezentat în DSM-IV și ICD-10. Acesta precizează
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
continuumului psihopatologic. Dintre tulburările de personalitate sunt identificate, pe lângă cele din DSM-IV, și cea agresiv-sadică, masochistă și negativistă (pasiv-agresivăă. Concepția lui Millon privitoare la tulburările de personalitate e una eclectică, pe care autorul o plasează într-o înțelegere „evoluționistă” a personologiei. Tulburările de personalitate s-ar cere înțelese și comentate nu din perspectiva unei unice teorii sau doctrine rigide, ci în cadrul unui „program de cercetare” asupra personalității, deschis mai multor conceptualizări. Millon recomandă să se folosească nu doar definiții operaționale, care
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
cunoștințelor sale teoretice, a culturii sale, a felului în care își reprezintă lumea, a convingerilor și credințelor, a concepției sale despre lume. Viziunea și metoda lui JASPERS este fenomenologică, antropologică, tinzând spre ideografic și descriere de cazuri tipic exemplare. În personologia americană, Allport (Feist, 1985Ă a încercat să continue această linie. Abordarea lui Cattel este mai restrânsă, ea concentrându-se pe aria de specialitate a psihologului. Dar și acest demers este prea amplu pentru curenta practică psihiatrică, mai ales cea contemporană
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
tendințele actuale ale psihologiei cognitive în direcția recuperării conceptelor de sine și conștiință, în cadrul „filosofiei minții” („phylosophy of mind”Ă, cu accent crescând asupra intențiilor, proiectelor și scopurilor, s-ar putea să recâștige interesul pentru multe alte teme clasice ale personologiei, ale polului uman al persoanei, între care și cea de conștiință morală și relație etică. Persistența actuală a interesului pentru psihologia interpersonală, pentru circumplexul interpersonal, pentru reprezentarea altora în sine (în sensul lui BOWLBY-BENJAMINĂ pot susține această speranță. În plus
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
Mischel a provocat o adevărată dezbatere în psihologie legată de importanța relativă a variabilelor personale (trăsături, nevoi) și variabilele situaționale în determinarea comportamentului (Mischel,1968,1973). Controversa continuă în literatura de specialitate de mai mult de 20 de ani. Mulți personologi consideră rezolvată problema acceptând o abordare interactionistă, afirmând că trăsăturile personale, aspectele social-situaționale și interacțiunea dintre ele trebuie deopotrivă luate în considerare dacă scopul nostru este acela de a oferi o explicație completă a comportamentului uman (Carson,1989;Kenrick&
Psihologia personalității () [Corola-website/Science/314092_a_315421]