124 matches
-
chiar a tentativelor de a compune poeme dadaiste (Dicteu, 1916) și futuriste (Îngerul a strigat, 1923) - este supremația ideii privind autonomia esteticului, fundamentală pentru modernism. Opera sa, aparent contradictorie și nu rareori dificilă, marchează efortul de asumare a tensiunilor erei postromantice și de înscriere a liricii noastre pe orbita „modernismului înalt”, însumând, ca într-o reluare cadru cu cadru, „miracolul arghezian”, bacovian ori barbian. Într-o literatură în care simbolismul, parazitat de elemente tradiționale, poartă epigonic pecetea romantismului eminescian și macedonskian
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290575_a_291904]
-
literar - sociopolitic, adică teoretic, literar și din nou teoretic, literatura dobândește o forță surprinzătoare pentru prejudecățile curente. Ipoteza e cu deosebire fertilă pentru literatura română, care ilustrează ceea ce N. numește „răzbunarea idilismului”, în romantismul întârziat, necanonic, și unde, în perioada postromantică, idilismul supraviețuiește, pierzându-și semnificația estetică și primind un caracter accentuat sociologic. Printr-o serie de obsesii structurante, cartea anunță argumentul de unitate al tuturor scrierilor teoretice, comparatistice sau memorialistice viitoare, publicate de teoretician în țară sau peste ocean. Nexul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288419_a_289748]
-
Integral - din „pastișul etern natural”. Altfel spus, „construcția” poetică Își mărturisește insubordonarea față de logică și gramatică În măsura În care se dorește independentă deopotrivă față de realitatea externă și față de discursul neutral-conceptual, non-poetic. Este vorba, În fond, de o deplasare - În acord cu orientările postromantice ale liricii - a accentului de pe semnificat pe semnificant, de pe „idee” pe cuvînt. O propoziție mai tîrzie a lui Voronca, din eseul-confesiune Între mine și mine, ni se pare a clarifica deplin sensul acestei schimbări: „Devierea gîndului prin cuvînt, (s.n.) - afirmă
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
sau Patmos; tot atîtea redescoperiri ale lumii În conjuncție cu starea de spirit frenetică a eului peregrin, În care se poate afirma năzuința, caracteristică atitudinii avangardiste, de transmutare, În Înțeles alchimic, a evenimentelor universului imaginar. Tendință - cum s-a observat - postromantică, vizînd „redefinirea lumii, reconsiderarea ei”, prin obligarea, ca să spunem așa, a obiectului de a intra Într-o rețea de raporturi inedite, spărgînd tiparele admise, În spectacolul mereu reînnoit al unei ars combinatoria niciodată satisfăcută de propriile performanțe. Programul anticonvențional transpărea
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
alias Chiquita. Autorul "Orașelor invizibile" se impune încă din anii '50 ca un declanșator de modernitate în epica italiană, nu numai ca povestitor, romancier și editor (la Einaudi, unde își tipărește aproape toate cărțile), ci și ca teoretician al narațiunii postromantice (Manzoni), post-veriste (Giovanni Verga) post-neo-realiste (Vasco Pratolini). Alături de Cesare Pavese și Alberto Moravia, Italo Calvino a fost poate cea mai la zi (în sensul permeabilității europene) conștiință critică, etică și estetică, dar și civică în orașul-capitală a unui Piemont conservator
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
căreia Torrente Ballester preferă acest mit cultural în lecțiunea romanticului Espronceda, și mai puțin variantele Zorilla, Molière, Byron. În ceea ce ne privește, nu ne-ar displace să-l revedem în aura satanic-estetizantă a lui Baudelaire sau în ereticul său discurs postromantic, frivol-hipnotic din versiunea romanescă a lui Nicolae Breban. Insular, săgetător și cinic, cu mari profunzimi afective și totuși ascetul unor aspirații spre sideral și sublim, acest Don Juan, păcătos și gânditor cioranian, am zice, nemântuit teoretician al fatalității, este chiar
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
acestei epoci de crepuscul se întorc asupra noutății devenite modă și o parodiază. Așa face de pildă Dickens, care vizitează în 1844 Italia și vede acolo altceva decât Goethe, cu șapte decenii înainte: lângă vestigiile monumentale ale Romei antice, călătorul postromantic vede o populație mizeră, mame care-și despăducheau copii în fața cocioabei, cerșetori, briganzi. Cunoaștem foarte bine acest proces și din literatura noastră: după un debut furtunos romantic de inspirație pur livrescă, Filimon reneagă modelul inițial și parodiază sângeros tipul romantic
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
codurile poetice, la raportul convenție-invenție în literatură. Volumul Metafora în poezia simbolistă românească (2002) examinează poezia simbolistă sub unghiul stilisticii conjugate cu poetica diacronică. Studiul e atent deopotrivă la inerția formelor poetice, care plasează simbolismul românesc în trena unui epigonism postromantic, dar și la elementele care anunță poezia modernistă din primele decenii ale secolului al XX-lea. Cercetând ansamblul formelor analogice definitorii pentru poetica simbolistă (comparația, metafora, personificarea, alegoria, simbolul, sinestezia), autoarea demonstrează că simbolismul a reprezentat în evoluția poeziei românești
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286890_a_288219]
-
care militează în favoarea periferiilor constituie o familie tot atît de omogenă ca și cea a partidelor muncitorești. Cele trei tipuri diferite de "periferism" corespund, de fapt, unor momente istorice distincte. Populismul naționalist, democratic și religios este rodul curentului romantic și postromantic al ultimului secol. El va afecta debuturile mișcării flamande la fel ca și fundamentalismul protestant care s-a izbit de periferiile olandeze, elvețiene și de populismul american. Naționalismul populist apare la începutul secolului. Accentul național este foarte puternic, iar revendicarea
by Daniel L. Seiler [Corola-publishinghouse/Science/1118_a_2626]
-
la modul de reprezentare a lumii, ori la situarea față de "lucrul în sine". Cu Dilthey ne aflăm deci într-o perioadă când "categoriile mobilității" reușiseră să se impună în fața celor "anistorice" și inerte, pe care mizase filozofia tradițională. Asemenea ecouri postromantice, ce-i drept, atenuate, răsună și în "filozofia vieții" și, implicit, în opera lui Dilthey, sau așa cum aminteam mai sus într-o serie de orientări neoromantice, impulsionate de el, cum sunt filozofia inconștientului și intuiționismul. "Conștiința mea este locul care
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
curent”, cu un program estetic riguros articulat, iar unicul criteriu de selecție este acela al valorii, R.F.R. devine în scurt timp de la apariție o oglindă fidelă a modelului cultural-literar românesc din perioada interbelică - un model eclectic, în care elementele tradiționaliste, postromantice coexistă cu trăsăturile, uneori agresive, ale unui modernism sincronizat european. Se publică în egală măsură roman, nuvelă, povestire, reportaj, poem în proză, jurnal, memorialistică sau corespondență. Texte tradiționaliste sau realiste coexistă cu proză existențialistă sau - grație preferințelor literare ale lui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289212_a_290541]
-
gândea prin limbaj și uneori dincolo de el", constatând că analiza în profunzime a textelor eminesciene ne arată că ele "spun altceva decât s-a considerat inițial". Un prim capitol ne introduce în "tensiu nea imaginii poetice", exegetul considerând că poezia postromantică se angajează într-o mare aventură a limbajului. Pus în contextul evoluției acesteia, alături de Rimbaud, Baudelaire, Mallarmé, Eminescu se relevează ca un creator care, "sintetizând utopia romantică", "anticipează și apoi trăiește în semnificația dramatică a relației dintre parole și langue
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
se îndepărtează. A doua direcție, care în nenumărate moduri explicitează opera eminesciană, este mitul orfic. Ceea ce Marcel Raymond observa prin Charles Baudelaire, adică imposibilitatea imitării naturii și "încarnarea propriului eu" al acesteia, începuse în romantism, dar devine abia la poeții postromantici o traversare a unui labirint, ce se referă la natură prin poezie. Eminescu este un poet crucial în analiza devenirii poeziei europene moderne, din mai multe perspective". Studiul lui Paul Iruc este, fără îndoială, o lectură nouă a liricii eminesciene
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
și atractive, reacția, gestul hotărîtor, adeseori sinucigaș! Dar... dar... dar...! Nu, nu Înșir aceste lucruri cu mânie; e „prea târziu” pentru mânie, În cazul meu este ora reflecției calme, reci - atât cât o permite inflamarea vocației mele specifice, romantice sau postromantice! -, este ora bilanțului și, poate, mai știi, ora testamentară. Și nu aș fi la Înălțimea operei mele, atât cât este, dacă aș arăta mânii nepotrivite, nedrepte, față de oameni și de gesturile lor. „Ne-dreptatea” mi-o păstrez mie, bidiviul nărăvaș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
dat Antichității care credea că Parcele ne aruncă În leagăn destinul și firea. Firea, da, cu multă probabilitate, temperamentul și, parțial, caracterul; dar... destinul?! De fapt, pentru a Îndrăzni Încă o dată să abordăm acest concept pe care filosofia actuală, profund postromantică, nu prea Îndrăznește să-l abordeze - pe care, mai sus și altădată, În ceea ce ne privește, l-am „extras” din fraza spectaculară a lui Nietzsche: Hat man Charakter, so hat auch man auch sein typisches Erlebnis das immer wieder kommt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
Înclinări și simpatii instinctive Într-un moment În care, anii cincizeci, profund și brutal staliniști!, individul și cultul, valoarea sa erau nimicite În praf pentru cultul maselor și al „rolului lor În istorie”. Dar... după ce ne deosebim „noi, romanticii” sau „postromanticii” sau, mai știi, „neo-romanticii?”... Cu siguranță prin această fervoare a cultului individului, a eroului, și o Întreagă istoriografie antică ilustrată de un Thukydides sau Plutarcos - arta portretului, din care se inspiră și tipologia romanescă actuală! - ne susține, deși un titan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
mari doar pentru claritate didactică. Și eu - pentru a reveni la „teoria” lui P. Georgescu, care mi-a făcut onoarea unei judecăți la insistențele prietenilor mei, atunci, la Începutul deceniului șapte -, din neputință „realistă” sau pentru că instinctiv Îmi ascultam „temperamentul”, „postromantic”, fantast, exaltat, căutând „cu orice preț” tensiunea intra-umană și „vânând” misterul creației sub toate formele (o incapacitate, poate, a adolescentului și apoi a maturului de a se desprinde definitiv de angoasele și fascinațiile copilului, a puberului!Ă am „curățit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
animalelor cântă când le este dor, născând folclorul oral și muzical; noi, scribii, spre deosebire de cei antici, babilonieni sau egipteni, consemnăm nu recoltele, birurile sau amenzile, ci „pictăm societatea și moravurile”, „purtăm o oglindă de-a lungul unui drum”, cum spunea postromanticul Stendhal sau, mai nou, Încercăm să plonjăm - pe riscul nostru, se’nțelege - În străfundurile Eului uman, bărbat, femeie, copil sau bătrân, acolo unde nu mai sunt granițe și nici națiuni, unde suntem goi, aceiași, vii și, uneori, chiar insuportabil de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
senzație de „absurd” pe care mi le-a ridicat În cale, ca... pe o vină! Eram un fel de „singuratic” În această profesiune de credință existențială, o singurătate ce se adăuga altor singurătăți, cele ale profesiunii, vocației, carierei!... Ale temperamentului „postromantic” sau, mai știi, „preromantic”, cum Îmi place uneori să glumesc. Doar pe jumătate!... Viața noastră, a scriitorilor, a artiștilor, e făcută indubitabil din singurătate, din singurătăți. Dar trebuie o bună doză de imbecilitate, dacă nu de mediocritate abil ascunsă ca să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
Făt-Frumos și o Ileană Cosânzeană reduși la trivial!Ă Cităm, în treacăt, splendidul studiu al lui D. Popovici, ca și cel de debut al lui Matei Călinescu, care subliniază, ambii, această „originală”, profund atipică orientare și viziune a marelui nostru postromantic. În En-Ghidu apar, la foarte tânărul și încă ne-publicatul Nichita, nu numai „semne” atipice, contrastând radical cu notele poeziei românești postbelice - luând cu titlu de exemplu pe bunii poeți din generația războiului, un Tonegaru sau Geo Dumitrescu! -, dar chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
voind încă o dată să „public acolo” și să cred în viitorul și prezentul literelor române. Și nu orice viitor sau prezent, ci unul major, pe măsura viselor înaintașilor noștri, descoperindu-mi probabil încă o dată o inimă sau un temperament de postromantic (sau, mai știi, de preromantic!Ă sau, pur și simplu, de pașoptist etern... Și, probabil, în aceste „veșnice întoarceri” pe solul național și în regatul literelor rezidă pentru mine ceea ce numim, cu un termen generic și destul de vag - fericirea. Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
de personalitatea artistului). Câteva studii ample, solide, sistematice ilustrează în istoria literaturii universale și românești evoluția și filiația unor motive specifice, bunăoară tema istorică în romantism, care capătă cu totul alte semnificații decât în epocile anterioare ori decât în perioada postromantică, precum și destinul unor motive literare privilegiate, cum ar fi avariția sau seducătorul, ori al miturilor moderne despre viteză și mașinăriile inventate de tehnica deplasării. Fără intenția unor exemplificări exhaustive, dar cu o erudiție susținută agreabil, eseurile din cartea Despre timp
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288605_a_289934]
-
de o pronunțată factura neosămănătoristă, pigmentata de elemente ale noii realități sociale postbelice și nesemnificativă valoric. În ultimii doi ani de apariție încep să fie perceptibile totuși semne ale unui lirism autentic, ce tinde să recupereze, desi cu dificultate, teritorii postromantice sau neosimboliste, ceea ce dă posibilitatea exprimării mai libere a vocilor și tehnicilor poetice. Fără să fi lansat nume semnificative și beneficiind doar sporadic de colaborări prestigioase, T.s. rămâne oglindă unei generații critice și literare, a unei formule literare cu o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290048_a_291377]
-
dărâmă»”. De unde venea această fragilitate? Ar fi putut să o evite? Ar fi trebuit să o evite? O Întrebare și mai insidioasă: Am fi dorit să o evite? Mărturisesc că nu-mi place eșecul. Cred că una dintre intoxicările culturale postromantice a fost preferința pentru o metafizică a prăbușirii. Și, pe cât posibil, aceasta să se Întâmple În capul altora, ceea ce e culmea imposturii. Să-l citești pe Sade e minunat, nu și să trăiești ca el. Transformarea degradării, eșecului, groazei, cruzimii
[Corola-publishinghouse/Science/2016_a_3341]
-
negativă a criticii, care i-a reproșat lui T. manierismul, superficialitatea, inflația metaforică, imixtiunile licențioase, melodramatismul. Doar Lorelei, cu un epic de structură poematică idilică, are un sunet autentic, recuperând pentru proza românească un gen de roman consacrat în faza postromantică de Al. Dumas-fiul. Întrucâtva diferit este romanul, apărut postum, Să vie Bazarcă! (1971), al cărui motiv central este prietenia între bărbați, tulburată de apariția unei femei. T. dă bune pagini de analiză psihologică în definirea personajului principal, ale cărui porniri
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290136_a_291465]