124 matches
-
înflorește ca o plantă de cameră. Care e relația Monicăi Patriche cu ființa umană? Interiorizată, vădind o predilecție pentru materia neînsuflețită, d-sa ilustrează acea izolare a locuitorilor metropolei contemporane, cu o populație atomizată de solitudine. E o dureroasă reacție postromantică la formulele masificării, ale tehnicizării excesive, ale automatizării ce riscă a șterge particularitățile individuale, a pune în paranteză sufletul. Un postromantism care, sub aspectul său mizantropic, ascunde comizerația: „Eu nu aduc laudă omului. // Omul e împărat uzurpator / al propriului tron
Poemul ca remediu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6468_a_7793]
-
comunicării, a cărei acuitate în definirea imaginii artistice pune în valoare genialitatea unor creații semnate de Beethoven, de Brahms, de Maurice Ravel, de Paul Constantinescu. Alte momente pianistice captivante? Au fost. Mă gândesc la întruchiparea cu totul pertinentă a spiritului postromantic de manieră schumaniană, aspect pe care îl definește Frank van de Laar pe parcursul celebrei Sonate datorate cehului Leos Janášek, mă gândesc la strălucitoarea Ciaccona de Georg Friedrich Haendel, momente variaționale cărora Moroianu știe a le conferi noblețea bunului gust ce
Momentele muzicale ale sezonului estival... by Dumitru Avakian () [Corola-journal/Journalistic/7023_a_8348]
-
lui Gordon Pym, romanul lui Edgar Poe (1809- 1849), americanul atât de admirat de Jules Verne. Primele trei nu au concurență. Comentând în „Le Monde des Livres” ediția, Philippe Sollers remarcă faptul că Jules Verne este, dintre toți contemporanii săi postromantici, singurul pentru care Răul nu există decât în măsura în care e nevoie de el pentru ca Binele să învingă: „Jules Verne e Poe fără perversitate, Baudelaire fără florile răului, Lautréamont fără Maldoror, Melville fără diavolul Achab, Rimbaud fără anotimpul în infern.” Recidivă inofensivă
Meridiane () [Corola-journal/Journalistic/4617_a_5942]
-
obscur e dat în versuri de o dezarmantă „simplitate”, ce se dispensează de orice truc formal, înfățișîndu- se într-un continuum foarte greu de spart. Această dificultate e mai ușor de acceptat în cazul poemelor (volumelor întregi) respirînd un aer postromantic și întreținînd o atmosferă gotică (de la Către Ieronim la Crini pentru domnișoara mireasă). Ea e însă „inacceptabilă” atunci cînd o constatăm la texte tranzitive, la poezii scrise, aparent, în formele discursive ale comunicării obișnuite. Cotidianul, prozaicul, uzualul, socialul (ca includere
Recviem by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/3295_a_4620]
-
din jurnalul lui C. Rădulescu-Motru, cuprinzînd însemnările sale din 1946. Aici mărturisește: "în intimă mea convingere, cursurile ținute la Universitate de Nae Ionescu nu erau originale, ci luate după diferiți filosofi germani pe care el însă nu-i cîtă"). Reacție postromantica față de filosofia academică, cu ecouri ale vitalismului și ale nietzscheianismului, Nae Ionescu a considerat filosofia autentică o reflecție liberă, opusă raționalismului și scientismului. Studierea operelor filosofice ale antecesorilor, în scop de exegeza și comentare, era contestată și repudiata, ca și
O pasionantă carte de filosofie by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/17950_a_19275]
-
ori chiar virulentă (cum e tot volumul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut). Dintr-o generație de tineri poeți care, prin conștiința livrescului și o noii vârste a poeziei, îi lasă, în sfârșit, în spate pe pateticii profeți naționali postromantici, cei doi sunt, la ora actuală, fără îndoială, cele mai bune exporturi poetice basarabene. Vasile Gârneț, Câmpia Borges - poeme, Editura Vinea, București, 2002, 96 pag. Emilian Galaicu-Păun - Gestuar, Colecția La Steaua - Poeți optzeciști, Editura Axa, Botoșani, 2002, 120 pag.
Made in Basarabia by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/14162_a_15487]
-
1883, poate fi constatat începutul unui proces de dispersie a romantismului, perioadă în care unitatea stilistică dominantă până la acea dată sub egida titulaturii de Romantism muzical european se divide în mai multe direcții: (1) continuatorii romantismului (încă romanticul Anton Bruckner, postromanticii Richard Strauss, Gustav Mahler, tănârul Arnold Schönberg), precum și nostalgici neoclasici (Johannes Brahms, Max Reger, César Franck, pe linia muzicii instrumentale), (2) contestatarii veriști (Ruggiero Leoncavallo, Pietro Mascagni, Umberto Giordano, Francesco Cilea și Giaccomo Puccini, pe linia muzicii de operă) și
Fenomenul compresiei stilistice ?n muzica european? (II) by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83140_a_84465]
-
distincte, aliniate în ideea de catenă tipologic-temporală. În cazul lui Arnold Schönberg este vorba despre succesiunea a cinci perioade stilistice (similar etapelor / „vârstelor” beethoveniene), fiecare intitulată în conformitate cu tipologia tehnicii de organizare sonoră sau a tehnicii de scriitură: (a) perioada incipientă (postromantică), (b) perioada atonală, (c) perioada dodecafonică, (d) perioada serială și (e) ultima perioadă, de revenire la principiul organizării tonale. Reprezentative sunt, în esență, cele trei perioade mediene, în care compozitorul își formulează și își implementează principiile „revoluției atonale”. Activitatea componistică
Fenomenul compresiei stilistice ?n muzica european? (II) by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83140_a_84465]
-
din urmă termen, în curentul expresionist, întrucât e vizibilă orientarea termenului înspre semnificația estetică-stilistică, (c) iar în interiorul expresionismului creația lui se va subdivide, la rândul ei, în termeni cu funcție de corelativi tehnici, câte unul pentru fiecare perioadă definibilă ca atare: postromantică, atonală, dodecafonică, serială, tonală. Însă fiecare din cele cinci tipologii de termeni își poate asuma și funcția stilistică: stil modernist, stil expresionist sau stilul muzicii atonale, dodecafonică, serială etc. Lucrurile tind către un retorism eterogen, unul similar cu starea de
Fenomenul compresiei stilistice ?n muzica european? (II) by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83140_a_84465]
-
cazul lui Dmitri Șostakovici sau Béla Bartók. Beethoven realizează, însă, ambele funcții: (1) de încheiere-închidere a Clasicismului muzical, însă chiar această procedură semnifică, într-un mod simultan, (2) inițierea-deschiderea unui următor ciclu, Schönberg configurând un model asemănător prin reformularea potențialului postromantic în termenii procedurii atonale, cu un ecou tardiv la Iannis Xenakis, prin reformularea modelului pan-serial în termenii metodei stocastice. Dacă Bach „închide” sau finalizează într-un mod sintetic epoca Barocului muzical, iar Wagner sintetizează și el, împingând abuziv sistemul
Fenomenul compresiei stilistice ?n muzica european? (II) by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83140_a_84465]
-
accepțiunea stilului în contextul creației lui Arnold Schönberg. Diferențele față de modelul beethovenian se rezumă la „fracturarea” imaginii stilistice în mai multe „blocuri” succesive constitutive, fiecare adoptând ca denumire stilistică titulatura sistemului de organizare tonală sau a tehnicii de scriitură dominantă (postromantic, atonal, dodecafonic, serial). Evaluarea etapelor nu se rezumă la cuantificarea variațiilor de limbaj și a mutațiilor în plan estetic în limitele unui singur stil identificabil ca atare, ci devine o succesiune compartimentată a mai multor tehnici de scriitură diferite. Modelul
Fenomenul compresiei stilistice ?n muzica european? (II) by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83140_a_84465]
-
de aceea un soi de răzbunare pe Celălalt pentru răul social, un încăpățînat "vă știu eu pe voi ăștia!" cu efecte benefice pentru umanizarea personajelor. Artiști neînțeleși, poeți sau scriitori pierduți între rotițele determinărilor sociale, ei scapă astfel de schematizările postromantice. Schemele sînt intacte la nivelul relațiilor între personaje - relații de putere. O poziție socială avantajoasă (în comunism aveau o asemenea poziție directorii, inclusiv directorii de ferme sau de școli, judecătorii, inginerii, ș.a.) înseamnă și compromisuri sau mici imoralități, afișarea luxului
LECTURI LA ZI by Roxana Racaru () [Corola-journal/Journalistic/14134_a_15459]
-
și de mahala. Dar nu lumea acestora, derizorie și agramată, era ținta ironiei tînărului poet nonconformist și iconoclast, cu tot aerul său "îngeresc". Ceea ce viza el, deloc inocent, era prejudecata persistentă (în pofida gesticulației avangardei), a poeziei sublime, cu limbajul ei postromantic, "deliricizată" într-o manieră șocantă, ca într-o primă Ars poetica stănesciană, datată 11 martie 1955, pentru a cărei poantă finală l-ar putea invidia orice dezinhibat autor postdecembrist, cititor prin cenaclul "Euridice": "Cuvîntul moare în tăcere Se abate înjunghiat
Nichita Stănescu - Debutul poetic by Alexandru Con () [Corola-journal/Imaginative/11843_a_13168]
-
se revendică, așa cum subliniază Beatrice Ramaut-Chevassus (op. cît., pag. 21), de la figură lui Anton Webern, atunci sfârșitul acesteia devine evident prin relevarea tot mai pronunțată a interesului pentru muzica lui Gustav Mahler, însă nu atât pentru imaginea lui de compositor postromantic, cât prin interesul pentru tehnică citatului și interacțiunii pluristilistice utilizate în lucrările lui, desi cercetătoarea franceză scoate în evidență un alt aspect al acestui interes: “Fără a dori să facă din Mahler un postmodern, se poate vedea în figură lui
Muzica postmodern?: reinventarea artei muzicale dup? sf?r?itul modernit??ii by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
trecerea în istorie a ultimei avangarde occidentale (europene și americane). Perioadă cristalizării și consacrării muzicii postmoderne. Relevarea post-minimalismului că metisaj între moștenirea minimalistă propriu-zisă și resuscitarea elementelor tonale în creația lui John Adams - fuziunea între procesualitatea post-minimalistă, tipologia de simfonie postromantica și pastișa operistică postmodernă. Adams definește această orientare prin titulatura "On the Dominant Divide"<footnote Robert Fink, pag. 544. footnote>. Emanciparea în interiorul câmpului postmodern a tendințelor de "resuscitare" a stării (neo)-avangardiste prin orientările New Simplicity (Die neue Einfachheit, Hans-Jürgen
Muzica postmodern?: reinventarea artei muzicale dup? sf?r?itul modernit??ii by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
care o simți și somnul care avea să vină mai tîrziu, peste cîteva ore, rămînea un gol mare, adînc, Întunecos... Și Julius n-avu Încotro și trebui să-l umple cu un plîns prelung și tăcut, năpădit de Întrebări. Poet postromantic spaniol, autorul unor scurte poeme narative (Doloras, Humoradas) care s-au bucurat de mare succes În mediile populare. În engleză În original, cu sensul: Acesta este un tort adevărat. Ceva ce se numește clasă, aristocrație (engl.). Grădiniță (germ.). Monedă divizionară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
scrie pe reversul misivei tale proprii. În rest, ascult la umbra albumelor grele de arhitectură transparentă povești rimate și periate despre dragoni mai vechi și mai noi, despre timpuri încorsetate de putere, consum, prostie, alchimie și despre aceleași personaje balcanice, postromantice, veșnic vampirice. Continuând cu râsul și cu rima și auzindu-l pe Foarță vorbind despre era tehnologizată, îl iei de mână pe Mr. Clippit de la Curtea Veche și treci la Istoriile unui Matroz (sau marinar roz?) de la Brumar. Tună! Iar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2171_a_3496]
-
Cosmin Ciotloș Surpriza, în ce privește formele, o reprezintă dramaturgia. Practic, fiecare perioadă conține câte un tablou de grup al autorilor reprezentativi. După Iordache Golescu (inclus alături de fratele său în capitolul Doi pionieri) și Hasdeu (înscris, lângă Odobescu, în câmpul eclectic numit Postromanticii. Proza academică și savantă. Teatrul), asemenea cazuri de hibridare vor dispărea cu totul, lăsând locul secvențelor sintetice de tipul Dramaturgia la 1900 (Alexandru Davila, Mihail Săulescu, Ronetti-Roman, Mihail Sorbul) ori, pentru interbelic, Dramaturgia (G. Ciprian, cu o treaptă valorică peste
Câteva piese de rezistență (VII) by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/7359_a_8684]
-
în artă, pe care îi situează sub denumirea generică de avangarde. Diferența dintre mediul de formare academică al lui Maiorescu și cel al lui Mihail Dragomirescu dă măsura unei schimbări de paradigmă: între atmosfera culturală dominată de pozitivism și atmosfera postromantică marcată de spiritul nietzscheano-wagnerian al Decadenței, distanța este marcată. Postjunimistul dogmatic va deveni, în deceniile care vor urma, o béte noire pentru moderniștii autohtoni; în mod ironic însă, tot el se va număra printre cei dintîi susținători ai lui Ion
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și impuritatea eclectică a „importurilor” artistice (fenomene specifice unei culturi de sincronizare periferică) fac irelevantă viziunea progresivă, teleologică asupra evoluției formelor și a succesiunii școlilor artistice din Occident (mai ales a celor din Franța, cu tradiția ei „revoluționară”). Doctrinele estetismului postromantic apărute între 1870-1890 au, în general, denominații „retro” sau neutre: Prerafaelitismul englez al lui John Ruskin și Dante Gabriel Rosetti, Simbolismul, Decadentismul. După 1890, e tematizată ruptura: la 1892, un grup de artiști plastici din München intră în conflict cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
politicului - ideea autonomiei esteticului și resuscită ideea „angajării” militante, pedagogic-mesianice a intelectualilor în politica națională și/sau socială; ideologizarea cîmpului cultural se manifestă și în cazul adepților - denunțați drept „înstrăinați” - ai „artei pentru artă”, altminteri eterogeni ca opțiuni politice. Tradiționalismul postromantic, ilustrat mai întîi de Vatra lui G. Coșbuc, Caragiale și Slavici, de săptămînalele Floare albastră, Pagini literare și Povestea vorbei, de Curentul literar, apoi de Sămănătorul și de sateliții săi din provincie (Făt-Frumos, Ramuri, Revista noastră, Drum drept ș.a.m.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poemul în proză din aceeași perioadă, „Chronique villageoise“: „Literatura mă persecută. Îmi e realmente antipatică”, în Cronica, an I, nr. 28, 21 august 1915). Poemul „Salomeea“ al lui Adrian Maniu e citit în cheie imagistă, pornind de la ideea istoricizării estetismului postromantic: „Reluarea temelor legendare și ironizarea sentimentală a eroilor umanizați - Hamlet, Lohengrin, Salomeea - e astăzi un obicei trecut, după cum și ironia în ironie e floarea de foiță a stilului din 1885 (...) Trecem peste motive și fapte. Și atunci, Maniu e un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
este discutabil însă că o propoziție precum: „Poemul e rezultanta tuturor artelor: muzica, plastica, literatura, - sunetul, materia, verbul - se rezolvă în poezie” ar trimite doar la sincretismul wagneriano-simbolist, cum afirmă în competenta sa monografie Simion Mioc. Există un întreg complex postromantic - din care fac parte și unele avangarde istorice - care așază poemul în centrul tuturor artelor și cultivă aspirația către sincretismul originar; idealul „poemului total” e constitutiv mai ales suprarealismului; Principiile... sintetizează, de fapt, reluînd pe alocuri aproape ad litteram un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
impulsivitate nesocotită, brutală, barbară, de casseurs de vitres, ceva antipatic, ca de prusianism trecut în literatură, uitînd că temperamentul latin, oricît de vioi ar fi, știe să pună în manifestările lui măsură, tact, să evite grotescul”. Influența „barbară” a iraționalismului postromantic german - cu trimitere directă la conflictul franco-prusac și cu trimitere indirectă la filozofia lui Nietzsche - este respinsă vehement, împreună cu epifenomenele sale estetice. Am văzut însă că un Ramiro Ortiz susținea contrariul: futurismul italian nu ar fi fost posibil fără influența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al crizei genului, resimțită cel mai acut de către avangardiști: vezi, bunăoară, gustul pentru „instantaneu”, pentru viteză (inclusiv a lecturii), pentru concentrarea mesajului și sabotarea așteptărilor „burgheze” sau efortul de a aboli frontierele dintre roman și poem (ultimul fiind - în linie postromantică - „genul esențial”). O „poveste de dragoste” în decor de circ („Povești pentru bolnavii de ochi“, de F. Brunea) devine pură halucinație urmuziană, imaterialul materializîndu-se aberant: „ceea ce-mi amintesc e un parfum în formă de șolduri și o privire deasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]