9 matches
-
două genuri ale teologiei pe care o realizează Toma reprezintă maturitatea absolută a tuturor acestor căutări. La Toma, opțiunea pentru Aristotel este hotărâtoare. Obiectele naturale, cauzele secunde, au o acțiune și o esență reală, fiind chiar singurele inteligibile pentru om; quidditatea lucrului material este obiect prim al cunoașterii. Intelectul poate să cunoască fără vreo intervenție exterioară, având activitate proprie iar ceea ce este separat potrivit intelecției nu poate fi separat și potrivit existenței, așa cum proceda Platon. Astfel, genurile și speciile sunt pur
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
la rațiunea lor suficientă. În plus, așa cum se află el acum, intelectul uman nu poate să înțeleagă nici măcar substanțele create imateriale, cu atât mai puțin esența substanței increate. Nu Dumnezeu este obiect prim al cunoașterii noastre, ci creaturile Sale, deci „quidditatea” lucrurilor materiale; de la acestea trebuie să pornim . Ființa lui Dumnezeu nu ne este nici accesibilă senzorial nici evidentă prin natura conceptelor pe care intelectul le abstrage din senzații. Natura gândirii noastre nu are acces direct la ființa infinită. Este necesar
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
existenței. Spre exemplu, putem prelua distincția aristotelică între cele patru tipuri de cauze necesare apariției unui fenomen sau obiect (formală, materială, eficientă, și finală): Aceste cauze sunt de patru feluri: una din aceste cauze afirmăm că este substanța formală sau quidditatea [...]; a doua cauză este materia și substratul, a treia e aceea de la care pornește mișcarea, iar a patra, opusă acesteia, este scopul [...]" (Aristotel, 1996, p. 22 [983 a, cap. 3]). Forma este, în acest context, o noțiune fundamental calitativă, așadar
by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
dar este, chemarea veșnică a ființei, a ceea ce vine, ad-vine în chemarea unei necurmate aventuri (adventurus). "Ce este acum, ce-a fost, și ce are să fie" vin împreună, neauzite și nevăzute, aluvionând în calea ființei. E mult, e puțin această quidditate nepieritoare, miracolul unui aproape- nimic ce anunță un "cu-totul-alt-ordin" (Vl. Jankélévitch), al veșniciei în miezul efemerului? Veșnicie a începutului, a posibilului ce reîncepe totul, în care ce nu este încă este deja în ființarea prefigurată. Aventură preformală în care "întâmplarea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în nelocul prevenirii, acolo unde nimic nu are loc, nu dă loc decât golului prin care se vede. În rest nimic - realul gros din jur/ se scurge prin cadențe ca prin ciur", decantat până la pragul liminar al pre-realului, derealizat până la quidditatea esenței pure. În rest nimic - doar un teren incult/ în care nu s-a-nsămânțat demult", pustiul în așteptare, tărâmul purei putințe-de-a-fi înaintea puterii ființei absolute. În rest nimic - rotund ca un inel/ verbul e forma vidului din el", nimic în afara formei
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
al sufletului. O imagine de fond, de fundal fără fund. În apariția acestui dar sfințitor, durerea se sublimează, devine adorare, iese din nimic și se deschide totului. Se lămurește în lumina celui ce o dăruiește, adică în lamura adevărului, în quidditatea Celui ce este. În sfârșit, "am atins cu-o pustiire de/ aripi și rugă/ aura bruma de aur/ a umbrei celui ce calcă/ pe rouă și crini". Ceea ce este atins acum nu poate fi Imaginea invizibilă a înălțimii, inegalabilul de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Dudul, vol. Întrezăriri, în op. cit., pp. 69, 71. 29 Acest revelator este însă de natură exterioară, un transcendent inaparent care își developează imaginea pe fondul cernit al lumii, el însuși rămânând nerevelat în sine, impregnare apofatică a chipului a cărui quidditate este voalată sau chiar ștearsă: "Practicile religioase, cultul, fac să se contureze, să apară și să se fixeze în conștiință chipul Domnului, așa cum manipulațiile în diverși reactivi ajută să reiasă pe placa fotografică chipurile prinse. Astfel misterioasa impregnare rămîne pururi
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în comentariul din postfața traducătoarei. De pildă, e anevoie să simți vreun dram de satisfacție intelectuală dînd peste fraze ca: „Cunoașterea quidditativă a nonființei nu necesită existența obiectului, fapt pe care Mathaeus îl demonstrează în trei moduri, pornind de la analiza quiddității, a intelectului și a speciei inteligibile." (p. 220) Nu e vorba de maliție sau de rea-voință aici, Ana Irimescu făcînd cu această traducere o muncă de pionierat în domeniu, de vreme ce, dacă îi dăm crezare, în afară de britanici și de domnia sa, nimeni
Vetustele și desuetele by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6370_a_7695]
-
da, Își păstrează funcția de identificare, În parte, asta dacă nu face concesii exagerate “stilului francez”. Conform lui Viart, “le roman porte le soupșon sur le monde et retourne finalement ce soupșon sur lui-même.” Fraza aceasta exprimă ceva déjà-vu. Problema quiddității romanului, sau literaturii - prețios vorbind - nu cred că și-o pune un scriitor cu vocație. Nu cred că, obsedat de literatură, scriitorul trebuie să mai creadă În necesitatea unei revoluții colective, permanente, În cadrul căreia noțiunea de dușman să prindă viață
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]