41 matches
-
cunoaște valoarea greu de disputat a poemelor satirice și a celor erotice, cînd și cînd pornografice, compuse de Rochester. Asta în timp ce, apropo de dramaturgie, producția lui s-a limitat la prologuri și epiloguri, imitații și adaptări. Dar măcar faima de satirist i-au lăsat-o în pace... Ca să închei, a fost odată Mel Brooks. Care s-a gîndit că, din moment ce remake-urile abundă, merită să încerce și el unul. Așa că a refăcut un film de-al său din 1968, însă fără prea
A fost odată... by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10770_a_12095]
-
popoarelor”, „Umoristice”, „Cronica feminină” etc. Partea literară, cea mai extinsă, are în vedere toate genurile, excepție făcând doar comentariul critic, unde ar putea fi menționate totuși paginile lui D. Teleor (Fabulistul Gr. Alexandrescu, Cum au intrat junimiștii în politică, Un satirist uitat: Ioan Ianov, Spiritul gazetarilor de acum 35 de ani). Deși se publică, număr de număr, versuri de I. Gr. Periețeanu, Ludovic Dauș, Cincinat Pavelescu, Barbu Nemțeanu, Al. St. Vernescu, G. Millian-Maximin, C. Săteanu și proză scurtă de Vasile Pop
REVISTA ILUSTRATA-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289219_a_290548]
-
batjocoritor, cu singurul scop al îndreptării morale. Perceput ca o variantă extremă a comicului, satiricul presupune o maximă detașare de obiect, iar indignarea, revolta și disprețul sunt sentimente care îl încearcă în egală măsură pe autor ca și pe cititor. Satiristul va trebui să acționeze cu precauție și să extragă un maximum de efect din utilizarea urâtului, fără a diminua forța ideii satirice pe care dorește să o evidențieze. Însă, pe când satira și ironia au o funcție predominant intelectuală, urâtul- o
Interferenţe ale urâtului cu alte categorii estetice. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
vorbea despre legătura dintre ANDBB și ONU; imaginea s-a schimbat apoi, arătându-mă în Consiliul de Securitate cu mâna ridicată în timpul unei măsuri de rutină, ca și cum aș fi votat de fapt în favoarea relațiilor sexuale dintre bărbați și băieți. Nici un satirist talentat n-ar fi putut realiza o alăturare mai jenantă. Spre bucuria presei de dreapta, mi-au trebuit luni întregi de eforturi asidue pentru a șterge ANDBB de pe lista ONU. Cel mai adesea, criticile conservatorilor se datorau exceselor Adunării Generale
Puternicul și atotputernicul. Reflecții asupra puterii, divinității și relațiilor internaționale by Madeleine Albright () [Corola-publishinghouse/Science/1028_a_2536]
-
Gambetta 1988, pp.14-30 [279]. Battersby, Christine 1981. An enquiry concerning the Humean woman. Philosophy 56:303-312 [111]. Beale, Bob 1988. Lying: the unpleasant truth. Good Weekend (Sydney) 15 iulie: 20-25 [139]. Beattie, Lester Middleswarth 1935. John Arbuthnot: mathematician and satirist (Harvard studies in English 16). Cambridge, Mass: Harvard University Press [147]. Becker, Ernest 1973. The denial of death. New York: Free Press [233]. Benthall, Jonathan 1992. Child-focused research. Anthropology Today 8(2):23-25 [349]. Bentham, Jeremy 1843. Swear not at all
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
urmă. Pamfletul rămâne, astăzi, din perspectivă jurnalistică, un act justițiabil care se organizează artistic în jurul unei intenții punitive. Polemistul declanșează atacul, gândind o strategie coerentă și vizând o finalitate concretă și pragmatică: impunerea propriului punct de vedere. Pamfletarul (ca și satiristul) urmărește să dezvăluie, să descalifice, să flageleze sau să aseptizeze un teritoriu pe care senzorii săi îl percep ca fiind imund, uzând de mijloace caricaturale, de procedee specifice satirei (umor negru, ironie, sarcasm ș.a.). Arhetipurile homo polemicos și homo ludens
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
atunci când e situată în proximitatea satirei și a parodiei, de care se diferențiază prin anumite particularități. Astfel, satira presupune o ofensivă nedisimulată, direct și explicit asumată, pe când ironia presupune tocmai disimularea atacului sub masca diasirmului, a antifrazei, a litotei etc. Satiristul are intenția de a-și flagela public victima, ca o măsură punitivă exemplară de a deconspira și eradica răul, pe când ironistul vizează o discreditare camuflată a țintei, ca joc al inteligenței și expresie a gratuității artistice. Ambiguizând mesajul, ironistul pretinde
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
enunțării și, implicit, statutul enunțiatorului în realitatea obiectivă (ca scriitor), dar și în realitatea textuală (ca pamfletar, deci locutor susceptibil de a ataca subversiv). În plus, trebuie să aibă disponibilitatea emoțională de a participa cu fidelitate la jocul artistic. Mesajul satiristului este tranzitiv, iar expresivitatea sa rezidă în violența nudă a limbajului. Diferența dintre ironie și parodie este cu mult mai subtilă, dat fiind că ultima ar reprezenta un caz particular al primei. După Marian Popa "parodia e imitația caricaturală a
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
unei forme, ironia, imitația caricaturală a unei idei"48; așadar, dacă e să admitem aserțiunea ca fiind valabilă, referentul ar putea face diferența. Efectul parodiei este amuzamentul, ilaritatea sau caraghioslâcul (la Arghezi, de multe ori savant) care se adaugă șarjei satiristului sau acțiunii subversive a ironistului, pentru că atât parodia, cât și ironia sau satira sunt surse ale artisticității în textul polemic sau pamfletar. După Jankélévitch, parodiei i-ar corespunde umorul buf și burlesc, precum și o transparență grotescă: "[...] parodia în stil mare
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
principialității. Aici, dubla semnificație a discursului, pe de o parte, aforistică, deseori cu accentele unei omiletici personalizate un melanj între componenta sentențioasă și/sau sapiențială, sprijinită pe morala creștină, exemplul biblic pilduitor sau referința autobiografică susceptibilă de a fi atribuită satiristului în calitatea sa de critic al moravurilor -, iar pe de altă parte, estetică, aparținând moralistului-creator care, cu fiecare enunț, caută să se redefinească în raport cu lumea exterioară a valorilor, semnalându-și prezența singulară. Înțelegem, prin acest din urmă aspect, esența a
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
transparență contextuală și, implicit, o decodare neviciată a mesajului. Recurgând la scrisoarea deschisă, autorul fixează, din start, conduita schimbului polemic într-o confruntare pe care o susține realitatea evenimențială (bazată exclusiv pe fapte), și nicidecum fantezia pamfletarului și/sau revolta satiristului. Dialogismul scrisorii deschise rezidă, la nivelul suprafeței textuale, în însăși natura interpelatorie a unui discurs explicit orientat către cei doi destinatari: adversarul, în mod direct și indicat ca destinatar particular (Angenot), iar lectorul, ca destinatar secund, indirect prin actul publicării
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
bătaia inimii șovăind la alt guvern și la alte două guverne"161. E evident, în acest caz, că adresarea directă, la persoana a doua singular, e numai o modalitate de punere în scenă a unui discurs cu doi actanți principali: satiristul și publicul. Adversarul e doar o categorie care face obiectul satirei, o voce personificată în discursul ficțional. Imponderabilitatea lui modifică întrucâtva schema actanțială susceptibilă de a deveni bipartită. Uzând de pattern-ul scrisorii, instanța auctorială devine ea însăși personaj în
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
justifică agresivitatea pamfletului prin memorabila sa redefinire: "pumnul profetului iritat de râvna de stăpânire a stupidității". Arghezi trimite de nenumărate ori la un simbolism al torturii fizice, ca o pedeapsă extremă, dar justificată aplicată lumii descentrate, aici rolul fiind al satiristului, dar și ca o intervenție ludică, prin care verbul magic transfigurează realitatea, demontând-o și remontând-o în imaginarul poetului și, în egală măsură, al pamfletarului. În spațiul publicistic arghezian, poetica agresivității, ca expresie fundamentală a unui reflex polemic funciar
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
tălpile sănătoase, Rusia va urma să apere ortodoxismul episcopilor ei imbecili și beți", prima parte metaforizată sugerează, discret, atitudinea germanofilă, iar ultima exprimă, tranșant, sentimentele rusofobe ale polemistului, în concordanță cu restul articolului. Polemistul atacă uzând cu predilecție de armele satiristului ori de câte ori obiectul acțiunii polemice nu este clar delimitat sau definit, ori de câte ori revolta este exprimată prin observații, reflecții cu caracter general sau când vehemența acuzațiilor atinge cote incendiare, reflectând solitudinea subiectului vorbitor în luptă cu "răul", ori de câte ori adversarul se "topește" în
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
clar delimitat sau definit, ori de câte ori revolta este exprimată prin observații, reflecții cu caracter general sau când vehemența acuzațiilor atinge cote incendiare, reflectând solitudinea subiectului vorbitor în luptă cu "răul", ori de câte ori adversarul se "topește" în anonimatul unei întregi categorii umane. Pentru că satiristul sondează tipologii, creionează portrete alegorice: "licheaua", "lingăul"196, "năpârca"197 etc., în care sinecdoca polemică (în sensul propus de Marc Angenot, ca substitut cu o accentuată conotație peiorativă) evidențiază transferul negativului sancționabil asupra unei categorii. Agresivitatea lexicală rezidă și în
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
ample cu substrat polemic, în varianta basmelor parodice sau a Cronicilor (sentimentală, fantezistă, fantastică), Caragiale se exersează în identificarea și diagnosticarea reflexelor deviant-rizibile ale unei lumi răsturnate, de care nu se desparte moralizator, pentru a o denunța (cum ar proceda satiristul, prin excelență), ci pe care și-o asumă, în mod solidar-creator. Arghezi, așa cum am văzut, se situează în contiguitatea comică a ilustrului său contemporan și predecesor, însă există câteva aspecte (alături de cele deja menționate, și anume modalitatea comică dominantă, parodică
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
VIII. 281 Colecția sa de articole calomnioase antiargheziene va apărea în 1938, sub titlul Literatura de scandal, Editura ziarului Universul, prefață de Nicolae Iorga. 282 Arghezi însuși semnala acest fapt, încă din 1937, evident, într-o manieră subiectivă, globalizantă, caracteristică satiristului, astfel: "E mecanismul obișnuit al tuturor atacurilor literare ce ni s-au adus în trecut din diverse părți, atacuri începute cu o contestare în bloc, continuate cu concesii și sfârșite cu recunoașteri", "Efemeride", în Scrieri 41, p. 229. 283 Pompiliu
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
să deprime și, eventual, să sperie cititorul. Este nevoie de vălul fantastic aplicat peste faptul nud, de o viziune fantastică asupra unui univers metamorfozat, care să asigure funcția de divertisment a satirei, singura în stare să atragă cititorul de partea satiristului. Manifestându-se astfel ca un paradox al artei (combinare de realism și fantastic), satira dezvoltă un aspect profund negativ - ca expresie a revoltei față de o societate aberantă, care se creionează prin opoziție cu idealurile, aspirațiile, exigențele satiristului - și un altul
Istorie şi anamorfoză în „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1384]
-
cititorul de partea satiristului. Manifestându-se astfel ca un paradox al artei (combinare de realism și fantastic), satira dezvoltă un aspect profund negativ - ca expresie a revoltei față de o societate aberantă, care se creionează prin opoziție cu idealurile, aspirațiile, exigențele satiristului - și un altul pozitiv, vizând funcția sa de divertisment. Alegându-și un etalon moral ideal după care măsoară exigent realitatea (veritabil pat procustian de redimensionare a realității), artistul respinge ideea artei ca mimesis, ea însemnând în schimb recreare în funcție de intențiile
Istorie şi anamorfoză în „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1384]
-
își proiectează sentimentele asupra lumii, de aici rezultând că simțurile primesc din partea mediului răspunsuri false, exacerbate, datorită suspiciunii.” Dar și acest fapt este de înțeles dacă avem în vedere că psihologia creatorului implică cu necesitate deformarea. Artistul în general, și satiristul în special, deformează în ideea că realitatea este mai urâtă decât o poate el vedea cu ochiul, sau decât o poate percepe sufletul; în așteptarea urâtului gata să prolifereze grotesc, autorul deformează din teama de a descoperi sub masca animală
Istorie şi anamorfoză în „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1384]
-
imaginație și de cele mai rele așteptări ale noastre. Anamorfozând, Cantemir își lua măsuri de apărare împotriva agresiunilor care își imagina că îl pândesc în tot locul. Această “paranoia critică” a lumii anticipează sentimentul absurdului resimțit dramatic de existențialiști. Puterea satiristului constă în aceea că, în confruntarea cu dușmanul, acesta din urmă este considerat dinainte învins în baza forței destructive a satiricului. Condamnarea e definitivă și irevocabilă. - din conștiința faptului că victoria are loc numai în plan ideal, în planul material
Istorie şi anamorfoză în „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1384]
-
anamorfozei. într-un astfel de context, și având în vedere ideea asimilării fantasticului de către satiră, masca este o tehnică la îndemâna artistului, căruia îi va fi în acest fel mai ușor să exagereze și să deformeze. în funcție de transparența măștii aplicată de satirist, receptorul va oscila între reacția morală (în cazul suprapunerii complete între mască și individ) și reacția estetică (în situația în care satiristul reușește să confere generalitate satirei sale). Privind cazuri concrete ale persoanelor istorice mascate de Cantemir, sub obrăzare animaliere
Istorie şi anamorfoză în „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1384]
-
îi va fi în acest fel mai ușor să exagereze și să deformeze. în funcție de transparența măștii aplicată de satirist, receptorul va oscila între reacția morală (în cazul suprapunerii complete între mască și individ) și reacția estetică (în situația în care satiristul reușește să confere generalitate satirei sale). Privind cazuri concrete ale persoanelor istorice mascate de Cantemir, sub obrăzare animaliere, s-a făcut o observație de subtilitate atunci când s-a afirmat că “cu toată strădania deliberată a autorului de a întreține iluzia
Istorie şi anamorfoză în „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1384]
-
simultană de groază și de râs crispat. Elementele lumii, care sunt în mod obișnuit incompatibile, capătă, prin pervertirea rațiunii, prin contradicția logicii și a eticii, o materialitate șocantă, exprimând o realitate imposibil de ignorat. Un procedeu satiric des folosit de satirist este raportarea prin reducție, diminuare, depreciere la obiectul satirei sale, devenit victimă neputincioasă. Cantemir se ferește să numească el însuși viciul, dar are grijă să-l argumenteze cu lux de amănunte prin reacțiile personajului personificat, ales ca pretext al demonstrației
Istorie şi anamorfoză în „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1384]
-
de portretul fizic respingător, ca și de abjecția morală a acestei jiganii. Mecanismul psihic de defulare, de eliberare de temeri și spaime, implicit într-o astfel de descriere, ar trebui să aibă ca efect catharsisul comic, adică eliberarea prin râs. Satiristul Cantemir dorește să-i inculce cititorului ideea că el se află într-o postură de superioritate ideală și că răutatea de jos nu-l poate atinge. Satiristul își “ucide” în mod obișnuit adversarul prin râs, doar că de astă dată
Istorie şi anamorfoză în „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1384]