10 matches
-
care a formulat-o când studia poezia lui Homer, el fiind mai apoi susținut de către Albert Bates Lord, care studia poezia slavică de sud. Conform lor, poezia epică clasică a fost creată printr-un proces oral conform unei formule, unde scalzii creau direct, fără vre-un text prestabilit. Fiecare recitare recrea poezia, cam ca un concert de jazz impresionist în zilele noastre, dar această recreere era bazată pe o gamă largă de formule. În contradicție cu această teorie este mărturia lui
Literatura anglo-saxonă () [Corola-website/Science/318148_a_319477]
-
de cruce” ("Fóstbrœðra saga"), „Saga despre Gísli, fiul lui Súr” ("Gísla saga Súrssonar"), „Saga despre Gunnlaugr - Limbă de Șarpe” ("Gunnlaugs saga ormstunga"), „Saga despre oamenii din Valea Somonului” (Laxdæla saga). În pătrarul de nord au fost scrise, printre altele, saga scalzilor Grettir ("Grettis saga Ásmundarson"), Hallfreðr (Hallfreðar saga) și Kormák ("Kormáks saga"). În pătrarul de est a fost scrisă celebra „Saga despre Hrafnkell, goði-ul zeului Frey” ("Hrafnkels saga Freysgoða"), iar în cel de sud cea mai îndrăgită și cunoscută saga islandeză
Saga Islandezilor () [Corola-website/Science/325772_a_327101]
-
Premiului Nobel, Knut Hamsun și Sigrid Undset. Cele mai timpurii exempluri păstrate de literatură nordică veche sunt poemele eddice. Dintre acestea, cele mai vechi probabil sunt cele compuse în secolul IX timpuriu conform tradiției pangermane de versul aliterativ. Atunci, datorită scalzilor precum Brăgi Boddason sau Țjóðólfr de la Hvinir au apărut și primele pilde ale poeziei scaldice. Această tradiție a continuat peste secolul X, fiind dezvoltată de către poetul Eyvindr Skáldaspillir. La sfârșitul secolului X, tradiția a început să dispară și să miște
Literatura norvegiană () [Corola-website/Science/312449_a_313778]
-
cântecele eroice rezultă din faptul că saga sunt opere în proză, în timp ce cântecele eroice sunt compoziții în versuri. Diferențele dintre cele două genuri literare sunt condiționate și de plasarea lor în aria culturii orale, respectiv a celei scrise. Spre deosebire de poezia scalzilor sau de cântecele eddice, care au fost transmise de-a lungul secolelor pe cale orală, cele mai multe saga sunt texte de o mare complexitate, create și transmise în formă scrisă. Ele apar spre sfârșitul secolului al XII-lea - după răspândirea culturii scrise
Saga () [Corola-website/Science/298231_a_299560]
-
de cruce” ("Fóstbrœðra saga"), „Saga despre Gísli, fiul lui Súr” ("Gísla saga Súrssonar"), „Saga despre Gunnlaugr - Limbă de Șarpe” ("Gunnlaugs saga ormstunga"), „Saga despre oamenii din Valea Somonului” (Laxdæla saga). În pătrarul de nord au fost scrise, printre altele, saga scalzilor Grettir ("Grettis saga Ásmundarson"), Hallfreðr (Hallfreðar saga) și Kormák ("Kormáks saga"). În pătrarul de est a fost scrisă celebra „Saga despre Hrafnkell, goði-ul zeului Frey” ("Hrafnkels saga Freysgoða"), iar în cel de sud cea mai îndrăgită și cunoscută saga islandeză
Saga () [Corola-website/Science/298231_a_299560]
-
germanica comună). Islandeza veche durează pînă către 1250, după care evoluează treptat spre islandeza nouă care începe din sec. al XV-lea. Literatura medievală de mare valoare artistică: culegerea de legende despre zei și eroi (Edda), poezia de curte a scalzilor, povestiri eroice (Șaga). familia indo-europeană, ramura germanica, grupul scandinav occidental; SVO latină 164. italiană O Italia, Elveția, Șan Marino, Vatican Mari comunități de imigranți în SUA, Argentina, Brazilia și Australia. Cea mai accentuată diversificare dialectala dintre toate limbile romanice, datorită
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
între limbile nordice, deoarece, începînd cu secolul al X-lea, a fost reprezentată de opere cu un înalt nivel artistic, precum Edda, o colecție de legende ale eroilor și zeilor, Saga, biografii ale oamenilor iluștri, și poezia de curte a scalzilor (numele vechilor poeți scandinavi). Mai există o limbă nordică, feroeza (vorbită în Insulele Feroe), cu un statut incert, fiindcă are trăsături care o apropie de islandeză (și, de aceea, este considerată uneori un dialect al acesteia), dar, de fapt, este limba
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
ideile sufletului său" (Genaia). Are dreptate Jean-Pierre Richard în Poezie și profunzime, când vorbește despre "funcția onirică" (p. 55) importantă a stâncii: la Eminescu ea provoacă cele două nivele de realitate: "lumea-nchipuirii" "alta-i lumea de aievea" pe care "scaldul" "faur" le dezvrăjește ("Rupe valuri'le d-imagini") ca să poată pricepe, identifica pe cel care "scrie dinainte a istoriei gândire", care ține "bolțile tăriei" să nu se risipească. Astfel că poetul-scald (și alterii săi magul, călugărul, prințul) nu urcă muntele
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
lapte" din "a stâncei coaste seci" Memento mori) în spectacolul zidurilor eminesciene în ruină: dar numai în știința poziționării privitorului față de planurile istoriei, "grămădind lumea într-un singur semn". Dar, în toate cadrele imaginilor, percepem nu numi "cântul funerar" al "scaldului", ci, mai ales strigătul uman: "Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire ... Cine ești?" (Memento mori), sau: " Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost...?" (Melancolie). Iar în privința "sensibilității religioase" omul eminescian în credința sa cere doar
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
lângă lampa cea cu oliu") cu tristețea "lumii de aievea", dar "sfânta rază" a "închipuirii" îl face să vadă pentru noi zidul cetăților "antice": "...eu privesc și tot privesc / La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară." Între toate, pentru "scaldul" eminescian emană o magie aparte, zidul Sarmisegetuzei. Nu știi ce vezi zid sau proiecție magică de abside pentru că nu știm cine privește: teama din ochii lui Traian de sub zidurile cetății? Sau e poetul care o vede "pentru întâia dată" prin
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]