6 matches
-
radicală, iată ce introduce tendința restauraționistă! Această tendință se afirmă deja cu claritate spre finalul Republicii, în cărțile VIII și IX, acolo unde Platon descrie cetățile decadente (ca și caracterele individuale care corespund acestor cetăți). Decadența începe cu „timocrația” (sau „timarhia”), continuă cu „oligarhia”, se accentuează cu „democrația” și atinge maximumul cu putință în cazul „tiraniei”. Or, toate aceste patru forme de degenerare politică sunt forme istorice, bine cunoscute din experiența directă sau indirectă a grecilor. Timocrația este regimul spartan sau
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
el identifică și ierarhizează sub raport ontologic cele patru constituții vicioase în baza îndepărtării relative „în bine” față de Cetatea bună, dar el construiește și o secvență istorică a derivării fiecăreia din cea imediat superioară ei: de pildă, nu numai că timarhia este superioară oligarhiei, dar o și precede în timp, iar aceasta din urmă sosește înaintea democrației. Cu cât o orânduire este mai veche, cu atât ea are șanse solide să fie mai bună și invers. Firește, că sub aspect strict
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
o „căsuță vidă”: Cetatea perfectă sau „regală” (cum o numește uneori Platon) nu are un corespondent istoric cunoscut! Nimic mai tentant și mai firesc atunci pentru cititor decât să presupună că Cetatea bună a existat cândva, în trecutul îndepărtat, înaintea timarhiei, care descinde din ea, și astfel să completeze secvența istorică pentru a o suprapune perfect peste ierarhia rațională. Căci - va raționa el implicit - dacă există firul pe care se înșiră în ordine constituțiile denaturate, trebuie să existe și capătul firului
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
perfect pe ordinea descrescătoare a primelor vârste ale omului descrise de Hesiod în Munci și zile după un mit fenician care, de altfel, avea o mare circulație în cultura greacă, respectiv, vârsta de aur corespunzătoare celei ideale, cea de argint timarhiei, cea de bronz oligarhiei, cea a tagmei cerești și a eroilor democrației, iar cea de fier tiraniei. Platon, conștient că explicarea imboldului vitalității colective care duce la îmbunătățirea sau degradarea unei societăți este dificilă, pentru a masca uneori lipsa de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
chiar dacă Platon o vede din punct de vedere factual doar posibilă) sub cele două forme, regalitatea (filosoful rege sau regele filosof) și aristocrația (aristocrați filosofi sau filosofi aristocrați). Kallipolis-ul reprezintă proiecția acelui model ceresc pe pământ. Acesteia îi urmează timocrația (timarhia) (sau constituția cretană și spartană), apoi oligarhia, în al patrulea rând, vine democrația, iar, în sfârșit, tirania. Există aici, aparent, o dificultate: dacă este adevărat că aceste constituții provin din dominarea sufletului de către unul dintre cele trei aspecte ale sale
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
1990). Platon, Republica, trad. A.Cornea, Ed. Teora, București, 1998, 546b. Republica, 546b. Ibidem. Ibidem. Ibidem, 547d. Ibidem, 548a. Ibidem, 548a-b. Principiul intermediar al sufletului, „înflăcărarea” (tumoeides), apare și în cetatea ideală, însă acolo este pus sub control, doar în „timarhie” ajunge să fie dominant. Omul educat este conștient de nivelul lui și prin aceasta se mulțumește să desconsidere pe cei inferiori lui pe care îi va trata ca atare, însă fără urmă de brutalitate, acest lucru fiind în ordinea vieții
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]