381 matches
-
realității înseși. Dar a unei realități care a ieșit din amorf și trăiește deplin experiența maximei diversități într-o exemplară unitate. Într-un anume fel, pictorița preia, la altă scară, mai puțin mecanică și, în consecință, mai puțin previzibilă, visul totalizator al lui Arcimboldo. Numai că portretul iese acum din particular, din rigoarea lui antropomorfă, și se extinde pînă la aparenta disoluție. Însă strategia percepției rămîne, oarecum, neschimbată. Ochiul trăiește în aceeași fluctuație, în aceeași abisală indecizie, constrîns permanent să alerge
Artiști în epură by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/13310_a_14635]
-
în peregrinările sale, fiecare eveniment constituie o țintă virtuală; e avid după impresii, pe care le adună din toate muzicile întîlnite pe drum. Originalitatea lui este, prin urmare, analiză și sinteză. Postmodernismul a legitimat din plin identitatea compozitorului-peregrin, descătușîndu-i apetența totalizatoare, globalizatoare. Liniile strîmbe ale caricaturii desenate de explorator s-au mai îndreptat: la început un crochiu, apoi un tablou și, de ce nu, o frescă. Toți acești călători sunt, în fond, niște music-trotteri, ce au străbătut în lung și în lat
Originalitatea călătorului by Liviu Dănceanu () [Corola-journal/Journalistic/12077_a_13402]
-
Și aceasta pentru că nu există o fatalitate exterioară, ci doar una interioară: vine o vreme cînd componistica muzicală descoperă că este vulnerabilă; atunci erorile o înghit ca un vîrtej. Cum nu e deloc întîmplătoare escalada postmodernismului cu aripa lui integristă, totalizatoare. Dacă auzi un făuritor de muzică savantă jelindu-se că publicul nu se lasă convertit, nu poți decît să zîmbești. Opera muzicală trebuie să absoarbă publicul, și nu publicul să se supună operei. Nu poți învinui bradul că nu e
Vulnerabilități by Liviu Dănceanu () [Corola-journal/Journalistic/12190_a_13515]
-
hau!" Descumpănitor pentru un cititor cît de puțin anchilozat, Șerban Foarță se mișcă rapid și fără să semnalizeze între mai multe limbi, între mai multe registre care sînt, nu-i așa, doar variante ale unui discurs într-un anume sens totalizator. Din fragmente lipite la întîmplare, cu susul în jos, hilar, ieșind portrete care să semene cu Fuchs, ori cu ipochimenii din Dicționarul onomastic, prinde viață o lume nu absurdă, nu S.F., ci mică, dar a noastră. Fiecare articol e, în
O lume guresă, cochetă... by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/12205_a_13530]
-
putea zice - a Jidovului rătăcitor. E, după cum îl recomandă naratorul, Marele Călător, Ultimul Pribeag Adevărat. Avem astfel semnalul foarte clar al unei alegorii narative chiar din pragul intrării în text. Sey Mondy știe lumea, e un mondialist în sensul îmbrățișării totalizatoare a lumii, dar un anti-globalist. De patruzeci de ani e tot pe drum, a făcut înconjurul lumii de mai multe ori, fiind înscris la un straniu concurs "Tardif Globe-Trotter", dotat cu un premiu de un milion de dolari pentru cel
Viața ca o călătorie imaginară by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12281_a_13606]
-
realității înseși. Dar a unei realități care a ieșit din amorf și trăiește deplin experiența maximei diversități într-o exemplară unitate. Intr-un anume fel, pictorița preia, la altă scară, mai puțin mecanică și, în consecință, mai puțin previzibilă, visul totalizator al lui Arcimboldo. Numai că portretul iese acum din particular, din rigoarea lui antropomorfă, și se extinde pînă la aparenta disoluție. Insă strategia percepției rămîne, oarecum, neschimbată. Ochiul trăiește în aceeași fluctuație, în aceeași abisală indecizie, constrîns permanent să alerge
Georgeta Năpăruș - o rememorare by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/11463_a_12788]
-
Wilhelm G. Berger, Ulpiu Vlad, Nicolae Coman, György Kurtag, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru) ori convorbirile pe tema postmodernismului cu Francis Burt, Adrian Iorgulescu, Pascal Bentoiu, Günther Kahowez, Anatol Vieru, Adrian Rațiu, Ștefan Niculescu convoacă un pluralism cu reflexe totalizatoare, sintetice. Am așteptat această carte ca pe o promisiune de definire ideologică a unui orizont atît de divers și de mozaicat, ca o nevoie frenetică de consemnare și circumscriere din perspectiva convergenței (și, de ce nu, a divergenței) multiplelor abordări. Și
O carte, un concert, o orchestră by Liviu Dănceanu () [Corola-journal/Journalistic/11503_a_12828]
-
mai amplă despre deschiderea operei pușkiniene spre poetica realismului își găsește locul în cadrul analizei romanului în versuri Evgheni Oneghin; caracterizat ca o operă aflată "la confluența romantismului - ca aspect și stare de spirit și construcție tipologică - cu realismul - ca viziune totalizatoare a vieții și ca discurs narativ, detașat, obiectiv", acest "roman liber" (l-am citat pe Pușkin) este însă calificat, în cele din urmă, drept "poem" sau "epopee romantică". Se pare că lipsa de precizie (atît cît este posibilă - și necesară
Trilogia romantismului by Elena Loghinovschi () [Corola-journal/Imaginative/9660_a_10985]
-
și nu avem o mare monografie exhaustivă consacrată cărturarului ardelean. Spre bicentenarul Cipariu, în 2004, editoarea Stela Toma și-a îndeplinit proiectul unei cercetări de-o viață: o antologie comentată din vasta operă a literatului Timotei Cipariu, pusă sub titlul totalizator Scientia Litterarum. E o ediție de 600 de pagini, format mare, ce străbate meticulos domeniile scrisului literar ciparian: poetica, publicistica, discursurile, confesiunile, poezia, folclorul, istoria literară și traducerile. E pentru prima dată restituit (p. 9-142) tratatul Elemente de poetică, metrică
Un savant de secol XIX by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/10558_a_11883]
-
combinatorică a lui Berio poate fi înțeleasă în termenii unui „protest” împotriva exceselor esteticii seriale dominante și, în același timp, drept „cap de pod” al relaxării și chiar laxității unui postmodernism mult mai puțin crispat în responsabilitățile lui decât verva „totalizatoare” pan-serialistă a lui Pierre Boulez, pe când alegerile făcute și deciziile luate de Schnittke reprezintă consecința unor procese de sinteză incomparabil mai complexe ca implicație. Așa cum precizează compozitorul însuși: „Saltul înspre polistilistică este determinat de către tendința caracteristică a muzicii europene de
Fenomenul compresiei stilistice în muzica europeană (II) by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83140_a_84465]
-
prezentului; (4) caută să eludeze barierele între "cultură înaltă" și "cultură de masă"; (5) prezintă dispreț față de valoarea (supremă) și indiscutabila a unității (coerentei sau integrității) structurale; (6) refuză să accepte distincția între valorile elitiste și populiste; (7) evita formele totalizatoare (spre exemplu, nu admite că o lucrare muzicală să fie în întregime tonala sau seriala sau să fie plasată într-un "mulaj"/tipar formal prescris); (8) include citate și referințe la muzică mai multor tradiții și culturi; (9) integrează contradicțiile
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
în imposibilitate definițiile, imaginile și reprezentările tradiționale atât asupra funcțiilor și conținuturilor artei, figurii artistului, statutului operei, cât și asupra rolului exercitat de cultură în general. Postmodernismul muzical se prezintă că o „simplificare” și „detensionare” deziderativa deopotrivă prin ignorarea definițiilor totalizatoare cu valoare universalizantă, dar și prin refuzul legitimării obligatorii a valabilitații creative prin birocrația instanțelor evaluative tradiționale precum gen, forma, stil. Altfel spus, daca prima avangardă „pulverizează” sistemul tonal „eliberând” înălțimile și conferindu-le o relativă autonomie, atunci în postmodernismul
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
același timp, ca determinanta în asigurarea unui viitor că și context, justificare și legitimare valorice. În cazul postmodernității termenul slăbire ar putea să semnifice și relaxare că și consecință a vindecării de "febră" ideologică (aproape religioasă), dar și de "obsesiile" totalizatoare ale modernității. Într-un mod cât se poate de evident, mentalitatea postmodernă nu presupune un viitor în virtutea căruia și-ar putea legitimă hegemonia, exclusivitatea, precum și supremația valorica după modelul mentalității moderniste. În postmodernitate este de-legitimată însăși imaginea temporalității folosită
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
temperatură extremă a combustiei deziderative. Postmodernitatea ar putea să însemne modernism minus temperaturile arderii deziderative sau/și coercitive sau, altfel spus, modernismul minus ansamblul însoțitor al metanarațiunilor<footnote Prin metanarațiuni, în sensul lor originar, înțelegem discursurile sau definițiile cu caracter totalizator și aplicabilitate universală care sunt implementate în conștiința colectivă pentru a servi drept explicație și “justificare” a orientării înspre un obiectiv ideal. Astfel, calitatea de metanarațiune sau metadiscurs o dețin idei precum (a) credință iluminista în verosimilitatea de a dobândi
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
este obținut printr-un process de omogenizare (reducere a tuturor opiniilor la numitorul comun al adevărului metanarativ), unul cu atat mai violent, cu cat numărul indivizilor de convins este mai mare. Și este normal ca atunci când toate aceste metadiscursuri istorice totalizatoare au fost supuse neîncrederii postmoderne, totul să se reechilibreze printr-o aparentă “fărâmițare” într-o multitudine de micro-discursuri particulare de o infită diversitate. În acest sens, postmodernitatea reprezintă epoca bunului simț de abandon al adevărurilor contrafăcute și de “dezinstalare” a
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
nu citesc trecutul într-o cheie similară cu Brahms sau Reger, Ceaikovski, Stravinski, Orff, Prokofiev sau Hindemith. Chiar dacă putem constată existența unei determinante emoționale, aceasta ar putea fi recunoscută mai degrabă drept o imensă lehamite față de oricare aserțiune cu valoare totalizatoare, mobilizatoare și în egală măsură coercitiva. Altfel spus, o lehamite față de oricare tip de structură metanarativă și față de narativismul însuși ca principiu de articulare a discursului. Alegerile sunt făcute în favoarea unei totalități de fragmente istorice statice, "încremenite" sau în egală
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
de stil, iar întrebarea este dacă un artefact muzical definibil cu claritate în termenii unei apartenente stilistice poate fi atribuit postmodernității? Că și canonul, că lista a referenților valorici, în istoria muzicii occidentale stilul se prezintă că o structură metanarativă - totalizatoare, determinanta și coercitiva, deci prin definitie modernista și implicată în postmodernitate doar în calitate de referent și în limitele procedurii de pastișare. Ca si Reich, Cage ori Xenakis, Schnittke nu ezită să-și formuleze concepția componistica în diverse scrieri și interviuri, aici
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
modernitate. Mai mult, acest termen se prezintă ca făcând parte mai degrabă dintr-un dicționar avangardist și semnifică imperfecțiunea, precum și insuficientă câmpului de fenomene postmoderne văzut din optică modernista a controlului și hiperdeterminării. Dezacordul de a împărtăși o idee unificatoare, totalizatoare și, în egală măsură, cu pretenția universalității unui stil internațional, așa cum se prezenta pan-serialismul, a fost exprimat cu toata claritatea de către Luciano Berio în 1983 într-un interviu acordat revistei „Libération”, în care el a afirmat: „Acela care își
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
a autorului și să facă mai bine cunoscute opțiunile sale în cîmpul literelor contemporane. Analiza critică, ideologică și stilistica, evocare pasionată, disputa polemică, profesiune de credință - masivul volum se constituie, la rîndul lui într-un fel de operă totală sau totalizatoare: ceea ce e în afara mentalității postmoderne, dar cine poate fi pînă la capăt postmodern - și în funcție de care criterii? Deși Mircea Cărtărescu are decentă (clasică, modernista?) de a nu vorbi că autor al operei proprii, de a nu o invocă drept exemplu
Schimbarea de canon by Mircea Martin () [Corola-journal/Journalistic/17716_a_19041]
-
o schemă identică, de-a lungul a aproape o sută de pagini: o poveste despre accepțiunile numărului în lexicul simbolic și o trecere în revistă a ocurențelor numărului respectiv în opera lui Caragiale. De exemplu, numărul "patru" apare ca "număr totalizator, reprezentînd universul în plenitudinea sa", dar se asociază cu principiul negativ, constituie o primă limitare a absolutului, semnifică neființa și ideea de lume creată deja, este arhetipul, psihicului uman etc. În concluzie, "patru semnifică un stadiu de împăcare cu lumea
Caragiale numărat by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/17088_a_18413]
-
ei, pictorul ratat, vor muri într-un accident de aviație, avionul prăbușindu-se undeva ,,între Tîrgu Mureș și Piatra Neamț", alături de un narator omniscient, replică parodică a celui consacrat ca atare de către ,,doxa". De altfel, autoarea pendulează între critica marilor narațiuni totalizatoare și complicitatea cu acestea, romanul fiind o construcție unitară, în buna tradiție a canonului pe care îl prezintă și îl ironizează în același timp. Juxtapunerea celor două tipuri de reprezentări ale unui discurs totalizator subminează tocmai ideea de narațiune totalizatoare
La umbra multiculturalismului în floare by Simona Brînzaru () [Corola-journal/Journalistic/15718_a_17043]
-
autoarea pendulează între critica marilor narațiuni totalizatoare și complicitatea cu acestea, romanul fiind o construcție unitară, în buna tradiție a canonului pe care îl prezintă și îl ironizează în același timp. Juxtapunerea celor două tipuri de reprezentări ale unui discurs totalizator subminează tocmai ideea de narațiune totalizatoare, rămînîndu-i în același timp complice. Astfel, în finalul primului capitol se face aluzie la lumină ca metaforă (topică) a cunoașterii prin citarea celebrei fraze goetheene și a Verbului Divin din ,,Geneză", reluate într-o
La umbra multiculturalismului în floare by Simona Brînzaru () [Corola-journal/Journalistic/15718_a_17043]
-
totalizatoare și complicitatea cu acestea, romanul fiind o construcție unitară, în buna tradiție a canonului pe care îl prezintă și îl ironizează în același timp. Juxtapunerea celor două tipuri de reprezentări ale unui discurs totalizator subminează tocmai ideea de narațiune totalizatoare, rămînîndu-i în același timp complice. Astfel, în finalul primului capitol se face aluzie la lumină ca metaforă (topică) a cunoașterii prin citarea celebrei fraze goetheene și a Verbului Divin din ,,Geneză", reluate într-o propoziție scurtă care le precede: Puțină
La umbra multiculturalismului în floare by Simona Brînzaru () [Corola-journal/Journalistic/15718_a_17043]
-
întru moarte Din capul locului, ceea ce înseamnă deodată limpezirea titlului și netezirea drumului înțelegerii către miezul acestui text, mă văd silit să fac două precizări: 1) Înțeleg prin marea cugetare acel soi de abordare sistemică și animată de tendința cunoașterii totalizatoare, din care - potrivit diferențierii lui R. Rorty - rezultă fie o filosofie predominant sistematizatoare, fie una predominant edificatoare, altfel spus o filosofie constructivă și una critică, fapt care l-a determinat pe Lucian Blaga să-i împartă pe cugetătorii însemnați ai
MARTIN HEIDEGGER ŞI KARL JASPERS – ULTIMII MOHICANI AI MARII CUGETĂRI ÎNTR-O LUME CU SPIRITUL TOT MAI MIC de GEORGE PETROVAI în ediţia nr. 1502 din 10 februarie 2015 [Corola-blog/BlogPost/382210_a_383539]
-
l’intetelligence, Paris, Flammarion, 1935). Ideea prelungirii în timp a plăcerii ar putea conduce la confundarea termenului de desfătare cu cel de fericire. Potrivit lui Kant „fericirea este o stare rezultată din satisfacerea diferitelor înclinații, și nu doar dintr-o perspectivă totalizatoare, a extinderii acelei satisfaceri asupra tuturor înclinațiilor, ci și dintr-una a plenitudinii intensității cu care acestea sunt satisfăcute” (I. Kant: Critica rațiunii practice, București, Ed. Enciclopedică, 1981). Dar, agreabilul, plăcerea, desfătarea și fericirea nu reprezintă doar simple trepte pe
Ascultând muzica by Liviu Dănceanu () [Corola-journal/Journalistic/84203_a_85528]