30 matches
-
om... așa superficial! Și atât de prost! Cu blândețe, dar și cu hotărâre, Hippolita o luă de braț și o obligă să o urmeze pe aleea de piatră, în capătul căreia lucea alb mica scară de marmură ce urca până la tricliniu. — Da, știu asta. Cilonus nu e un etalon de inteligență, abia dacă știe să citească și, cu siguranță dacă ar trebui să-mi apăr cauza, nu lui i-aș încredința această sarcină în fața magistratului; cu toate astea rămâne comandantul Miliției
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
înghiți resentimentele și se mulțumi să scoată un suspin lung, cu voce scăzută. în schimb, două lacrimi ce i se iviră în ochi vorbeau de la sine. Ajunseseră acum la primele trepte ale scării ce permitea accesul în villa și din tricliniu ajungeau deja până la ele glasurile invitaților. Dându-și seama că Flavia se simțea umilită, Hippolita știu că trebuia să o mângâie. Se opri din nou și se întoarse spre ea, dar de această dată o îmbrățișă afectuos, prinzându-i privirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
invitații ne așteaptă! învinsă și de astă dată, Flavia își înghiți o lacrimă, surâse timid și încuviință. Un mic sărut pecetlui împăcarea. O clipă mai târziu, urcară amândouă scara, ținându-se de mână și aproape alergând, și intrară în marele tricliniu, unde oaspeții sosiți între timp discutau între ei și degustau băuturi întăritoare, așteptând cu nerăbdare să primească salutul stăpânei casei. 7 în marea sală a tricliniului, banchetul se apropia de sfârșit. Curând, invitații aveau să-și ia rămas bun, unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
urcară amândouă scara, ținându-se de mână și aproape alergând, și intrară în marele tricliniu, unde oaspeții sosiți între timp discutau între ei și degustau băuturi întăritoare, așteptând cu nerăbdare să primească salutul stăpânei casei. 7 în marea sală a tricliniului, banchetul se apropia de sfârșit. Curând, invitații aveau să-și ia rămas bun, unul după altul, de la gazda lor și să se întoarcă, în lecticile comode, fiecare la casa lui, escortați de trena lungă și tăcută a servitorilor atenți să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
deloc parte la conversație, fie din pricina temperamentului său, în mod natural mai rezervat, fie pentru că, de fapt, soțul ei nu-i dădea niciodată ocazia, din moment ce el vorbea fără încetare și plin de fervoare despre orice subiect. îi stătea alături, în tricliniu, Matidia Carnacina, grasă și plină de bijuterii, care, cu siguranță, nu știa nimic despre politică, filozofie, poezie și literatură. Soție a unui bogat negustor, rămasă văduvă de puțină vreme, moștenise un imens patrimoniu și se afla de o bună vreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
acum de Flavia, care îi stătuse aproape în timpul banchetului, studia muzicanții cu o privire plictisită, peste care cădeau fatal pleoapele îngreunate de prea mult vin. Conversația sa insipidă contribuise, cu siguranță, la a o face pe tânăra patriciană să abandoneze tricliniul, sub motiv că voia să respire puțin aer proaspăt în grădină, din pricina unei dureri insuportabile ce îi cuprinsese capul. în realitate, motivul principal al acelei dezertări trebuia căutat în incapacitatea Flaviei de a susține mai departe, pe termen lung, propriul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Pe oriunde trec, soldații fac aproape chiar mai multe stricăciuni decât barbarii. Important e că ce era mai rău a trecut. De altfel... Se întrerupse, privind spre una dintre cele două mari deschizături cu arcadă ce făceau legătura între sala tricliniului și peristilul. — Dar... ia uitați-vă! Ce lucește acolo? Hippolita aruncă o privire distrată și ridică din umeri: — Crepusculul, nu? — Crepusculul, la răsărit? obiectă Claudianus privind, la rândul său, printre coloane. Toți își îndreptară atunci privirile în acea direcție: dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
groase ale lui Vitellius, pe chipul cu obraji proeminenți și maxilare puternice. — Cum te cheamă? — Listarius, răspunse repede băiatul. Broboane de sudoare se adunaseră pe fruntea lui. — Ți-e frică? Ți-e frică de mine? Vitellius era întins pe un tricliniu din bronz, printre pături de culoarea purpurei și blănuri. Sprijinindu-și greoi cotul stâng pe perne, vârî mâna dreaptă într-o cupă și luă câteva migdale decojite. — Să nu-mi spui că ți-e frică de mine. — E cald aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-ți va fi teamă să inventezi pentru mine mâncăruri extravagante, care să redea viața gurii mele. Asta e sarcina bucătarului meu, știi? Băiatul strânse buzele, parcă pentru a înăbuși un răspuns obraznic. Aruncă o privire spre bustul de marmură de lângă tricliniu, ce părea să asiste la discuție. Acela este Nero, spuse Vitellius ridicând cupa. Prietenul meu Nero. Știi cine e sau ești mai ignorant decât porcii pe care îi duceai la păscut când erai copil? — Nero a fost împăratul nostru. A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Se întoarse spre băiat atât de repede cât îi îngăduia trupul enorm: — El... El însuși i-a poruncit servitorului să-l omoare. Iar asta echivalează cu o sinucidere. Știi să joci zaruri? Se întoarse și se trânti din nou pe tricliniu. — Poftim? — Te-am întrebat dacă știi să joci zaruri. Băiatul scotoci în haină. Întinse pumnul strâns spre Vitellius și, deschizându-l, îi arătă trei zaruri grosolane făcute din os de oaie. — Le am pe astea. — N-o să-ți displacă, desigur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
artă. 6 — Trebuie să guști imediat - Listarius așeză tava în fața lui Vitellius. Înainte e bine să-ți clăteși gura cu asta, îi spuse, oferindu-i o cupă. Vitellius își scosese tunica de lână și, pe jumătate gol, se întinsese pe tricliniu în încăperea unde focul continua să ardă. Guvernatorul se ridică puțin și adulmecă. Nu-i vin! — E o băutură din mărar - alungă toate gusturile. — Pe Listarius l-am descoperit într-o tavernă, îi spuse Vitellius lui Flavius Valens, care era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
le promisese Nero. Și asta nu-i tot... Avariția lui Galba a înfuriat populația obișnuită cu generozitatea lui Nero. Crede-mă, are puțini susținători. — Dar Africa? Nici legiunile din Africa nu vor fi de partea noastră - Vitellius se agită pe tricliniu. Adu-ți aminte că legatul legiunilor din Judaea e Vespasianus, idiotul ăla care adormea când Nero cânta din liră și-și recita poeziile. L-am cunoscut pe Vespasianus și știu că mă disprețuiește. Iar în Africa are multă putere. — Africa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe cei care se adunaseră în fața închisorii că medicul trăia. Părea căzut într-o stare de prostrație. Oamenii se împrăștiară vorbind între ei cu glas scăzut, căci gravitatea evenimentelor nu le îngăduia să ridice vocea. În Pretoriu, Vitellius, întins pe tricliniu, golea una după alta tăvile pe care Listarius i le punea dinainte. Prepelițe, potârnichi, iepuri umpluți, pești cu capere, bobi copți, cu sos de coriandru și mărar, mazăre cu slănină și alte mâncăruri delicioase pe care numai Listarius știa să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de el și îl respectă. Vitellius se ridică. Se aplecă să vomite în vasul pe care i-l întindea sclavul, apoi bău din cupa pe care acesta i-o puse în mână. Își clăti gura, scuipă, apoi se trânti pe tricliniu cu un oftat. Luă un picior de miel și începu să-l ronțăie. Medicul știa cu siguranță că el era ucigașul. Velunda murise imediat, și totuși medicul știa. Îi dăduse de înțeles prin privirea aceea, prin acele trei cuvinte: „Știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și flori, ce ajungea până în pulvinar-ul construit deasupra treptelor amfiteatrului. La masa aranjată potrivit ordinelor imperator-ului stăteau legatul Antonius Primus și centurionul Errius Sartorius. Lângă ei se aflau oamenii din escorta lui Vitellius, iar în fața lor, întins pe un tricliniu acoperit cu mătăsuri și blănuri, însuși imperator-ul. Pentru a-și sublinia importanța, poruncise ca lui să i se aducă tricliniul, iar pentru ceilalți - câte un scăunel. Antonius stătea drept și privea în jos, fără să învrednicească cu vreo privire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și centurionul Errius Sartorius. Lângă ei se aflau oamenii din escorta lui Vitellius, iar în fața lor, întins pe un tricliniu acoperit cu mătăsuri și blănuri, însuși imperator-ul. Pentru a-și sublinia importanța, poruncise ca lui să i se aducă tricliniul, iar pentru ceilalți - câte un scăunel. Antonius stătea drept și privea în jos, fără să învrednicească cu vreo privire masa pe care, printre buchete de trandafiri aduși de la Marsilia, tronau vase pline cu mâncare și cupe de aur pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ceilalți, cu privirea fixă și buzele strânse din cauza mâniei. Nu-l recunoscu pe cel pe care încercase să-l acuze de moartea preotesei nici măcar atunci când Valerius sări peste balustradă, intră în pulvinar și se repezi la el. Vitellius căzu de pe tricliniu. Nu apucă să se întrebe de ce nimeni nu-l oprea pe nebunul acela; simți mâinile lui Valerius în jurul gâtului, căutând scobitura traheii, apăsând. Simți cum gâtul îi ia foc; prin fața ochilor i se perindau lumini orbitoare. Înțelese că avea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-l ajută. Se uita impasibil la imperator-ul care se clătina, cu tunica mânjită de sos și doi sturzi pe umăr; de pe față i se prelingeau picături de grăsime. — Ucideți-l! Vitellius îi lăsă pe ceilalți să-l ducă spre tricliniu. — E fratele meu. Antonius lovi pumnalul pe care un soldat voia să-l înfigă în spatele lui Valerius. Pumnalul zbură prin aer. — Stați pe loc! Toți îi dădură ascultare. Vitellius se lăsă să cadă pe tricliniu. Cu o lovitură de cot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ceilalți să-l ducă spre tricliniu. — E fratele meu. Antonius lovi pumnalul pe care un soldat voia să-l înfigă în spatele lui Valerius. Pumnalul zbură prin aer. — Stați pe loc! Toți îi dădură ascultare. Vitellius se lăsă să cadă pe tricliniu. Cu o lovitură de cot, îl îndepărtă pe sclavul care încerca să-i curețe tunica. — Fratele tău... Cei doi sturzi îi alunecară de pe umăr și aterizară pe tricliniu. — O să mori înecat în propriul tău sânge! striga Valerius, continuând să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe loc! Toți îi dădură ascultare. Vitellius se lăsă să cadă pe tricliniu. Cu o lovitură de cot, îl îndepărtă pe sclavul care încerca să-i curețe tunica. — Fratele tău... Cei doi sturzi îi alunecară de pe umăr și aterizară pe tricliniu. — O să mori înecat în propriul tău sânge! striga Valerius, continuând să se zbată. Patru soldați îl țineau, dar nu reușeau să-l imobilizeze. Unul îl lovi cu pumnul în față, amețindu-l. Ultimele lui cuvinte însă continuau parcă să răsune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
încheiat lupta dintre vitellieni și othonieni. A sosit chiar acum. Numidul făcu un pas în față și își privi stăpâna cu ochii săi adânci, negri. — Trebuie să vorbesc eu? Calvia Crispinilla încuviință și se duse să se așeze pe un tricliniu de lângă perete. — Spune-le și lor ce mi-ai povestit mie. — În ziua luptei de la Bedriacum, o pasăre dintr-un soi nemaivăzut, mai mare decât o acvilă, s-a așezat într-un copac și-a stat cu ciocul întors către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
intră în oraș, unde fu aplaudat îndelung, și porunci să i se pregătească cina, ce consta în cantități enorme de pește, pentru care plăti mai multe mii de sesterți. Cremonezii îi oferiră pâine, brânză și vin. Valerius stătea întins pe tricliniu și, din când în când, voma ca să-și golească stomacul și să se poată îmbuiba în continuare. Listarius îl servea. Împăratul voia să-l aibă mereu alături și-i încredințase, pe lângă funcția de bucătar, pe aceea de paharnic și servitor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nou. Flamma se îndrepta grăbit spre aceeași poartă, clătinându-se. Cu brațele ridicate, se întorcea în dreapta și-n stânga, spre publicul care-l aplauda. Avea aerul fericit al celui care realizează că a rămas în viață. Vitellius se prăbuși pe tricliniu și îi făcu semn lui Listarius să-i toarne de băut. În jurul lui, toți tăceau. — Orpheus, murmură pierdut, apucând cupa cu o mână tremurândă. Orpheus! La începutul luptei îl privise disprețuitor pe Valerius, convins că din clipă în clipă avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ochii larg deschiși. Din pulvinar, Vitellius îl privea încremenit pe Orpheus, care îi întorsese spatele și se îndrepta spre poarta principală a arenei. În spatele lui zăcea Skorpius, pe care îl văzuse învingând de atâtea ori. Deodată, Vitellius se ridică de pe tricliniu și îndepărtă cu mâna tăvile cu mâncare și paharele de pe masă. Le făcu semn comesenilor să nu plece. — Nu are nici o importanță că Orpheus a învins, lătră el. Prezicătorii ăștia... Trebuia să-i omor pe toți, așa cum am omorât-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
izbucni în râs, îi întoarse spatele și se urcă repede în lectică, făcându-i semn lui Listarius să-l urmeze. — Încă nu mi-am spus ultimul cuvânt! strigă. Ajungând la palat, îl întâlni pe Allius Cerpicus. Vitellius se întinse pe tricliniu în încăperea supraîncălzită, avându-l pe fiul său alături. Într-un colț, Asiaticus scria ceva. Listarius vru să pună în fața împăratului un vas cu țipari și sos de nuci, dar Allius Cerpicus i-l luă din mână. — Dacă ai vești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]