167 matches
-
obișnuia el în fiecare zi. Era o după-amiază înăbușitoare, niciun fir de aer nu se mișca, iar în spatele grădinii se auzea zgomotul molcom al râului. Săvoiu încercă să adoarmă, dar nu putea; simțea parcă o răcoare în tot trupul, iar vâjâitul apei râului i se părea prea tare. Din îndepărtări se auzi tunetul întârziat al unei furtunii atunci i se păru că aude un glas. Era glasul conștiinței, glasul dreptății. Se sculă, cutremurându-se de o frică neînțeleasă, și porunci servitorilor
Istorioare moral-religioase by Valeriu Dobrrescu () [Corola-publishinghouse/Science/851_a_1786]
-
-o niciodată la îndeplinire. S-a retras către capătul mai îndepărtat al podului, iar eu mi-am descleștat pumnii și mi-am plecat privirile. M-am dat și eu îndărăt. — Adu-mi-o înapoi! a spus, ridicându-și glasul, pentru că vâjâitul apei se ridica între noi ca un zid. Adu-o înapoi chiar în dimineața asta. Altfel, voi face tot ce-mi stă în putință ca să te distrug. }i-o spun! Și nu glumesc! Nu am răspuns nimic. Adăugă apoi, parcă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
feliuțele de pâine și sufertașul de mâncare. Când se apropia ora de sosire a mamei de la spital, toate lichidele din pântecele noastre: sucuri gastroduodenale, gastrointestinale, stomacale și de care natură or mai fi fost, provocau o tulburare periculoasă însoțită de vâjâituri, pârâituri și pocnete incontrolabile, garnisite cu usturimi persistente, încât îți venea să te tăvălești pe jos de durere. În acest timp, glandele salivare, într-o efervescență alarmantă, fabricau atâta materie primă, încât nu puteam recepționa tot materialul primit și, tot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
distanță și un timp atât de îndepărtate? Să mergem, șopti Matei. Și încercă, iarăși, să o cuprindă cu brațul pe după umeri. Vântul se întețise, un vânt iute și rece dinspre nord. Aleea ridica frunze și praf în văzduh. Matei asculta vâjâitul ușor, prelung, înțelegea că Teodora avea nevoie de el. Din celălalt capăt al Grădinii botanice, o pereche de îndrăgostiți se apropia de ei. Cei doi înaintau veseli și volubili, se putea spune că ziua aceea era ziua lor cea mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
de vreme și de intemperii, cu altul, termopan, prin care nici zgomotele nu pătrund în interior. - Eu nu aș face așa ceva pentru nimic în lume! a fost reacția promptă a lui Mihai Munteanu. Și s-a explicat: Să nu aud vâjâitul vântului printre crengile copacilor? Să nu aud tarantela ploii pe acoperișul de tablă al casei? Să nu o aud pe Tilica bătând când cineva încearcă să deschidă poarta? Să nu aud cotcodăcitul lăudăros al găinilor, când îmi dau de știre
CHEMAREA AMINTIRILOR by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/504_a_769]
-
muzical devine manifest și se umple de promisiunile unui atașament tacit (exprimat, deocamdată, cu delegație, de interesul pentru bunurile noii proprietare): "Curiozitatea lui Marcian fusese curînd deșteptată de atîtea lucruri noi. Elena ar fi voit să împiedice șuieratul sirenelor și vîjîitul mașinilor, dar Marcian găsea în ele nu numai amuzamentul unui copil mare pentru o mare jucărie, dar și anume armonii noi, foarte interesante pentru urechea lui de compozitor. Nu simfonia motorului, speculată îndestul de muzica modernă, ci unele elemente de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
vinovăție. Am fost nevoită să recurg la unul dintre frumoasele cântece populare românești ca să duc la capăt capitolul din carte despre prietena mea: cine iubește și lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă Dumnezeu să-i dea pedeapsă cu pasul gândacului vâjâitul vântului pulberea pământului La asta nu mai ai ce adăuga. Cântecul e foarte cunoscut în România, și-mi trecuse prin minte așa cum altora poate că le trece prin minte vreo rugăciune. Când nu crezi în rugăciuni, începi să cânți pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
-ți spună altă poveste. Fiecare unghi are farmecul lui. Mi-ar fi imposibil să-i redau detaliile pe o foaie de hârtie. Mi-am dat seama cât eram de neputincios în fața lui. Am închis ochii. Voiam să moțăi un pic. Vâjâitul vântului nu slăbea deloc în intensitate. Copacii și Zidul mă apărau totuși de el. Înainte de a ațipi, m-am gândit la Umbră. A cam sosit momentul să-i înmânez harta, numai că detaliile nu erau puse la punct, în special
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
să aflu ce culoare și ce formă avea, din moment ce tot ne apropiam de el. Mi-am adunat ultimele fărâmițe de putere ca să rezist. Mai avem zece metri, zise iar fata. În clipa în care a rostit cuvintele, au încetat brusc vâjâitul și huruitul care urcaseră de pe fundul gropilor și făcuseră aerul să vibreze. Parcă le-ar fi tăiat cineva de la rădăcină cu un topor. Ce întrerupere neașteptată și ciudată! Fără nici un avertisment, fără reverberații. Într-o clipă mi-a dispărut presiunea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
era încuiată cu cheia și n-am reușit s-o urnim cu toate eforturile noastre unite. Am înconjurat clădirea. Era mai degrabă lungă decât lată și avea ferestre și pe partea asta. Dintr-acolo se auzeau niște zgomote asemănătoare cu vâjâitul vântului. Uși nu existau. Doar un zid plat din cărămidă. Semăna oarecum cu Zidul care împrejmuia orașul, dar când ne-am apropiat și am privit mai atent, am constatat că pe alocuri era ciobit și mult mai aspru la pipăit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mi-a răspuns nimeni. Era încuiată. — Uite-acolo o intrare în centrală, spuse ea luându-mă de mână. Am privit înspre locul semnalat și am zărit o ușă mică, într-un colț al clădirii. Ușile de fier stăteau larg deschise. Vâjâitul se întețise. Înăuntru era mai întuneric decât mi-am închipuit. Până nu mi s-au obișnuit puțin ochii, n-am distins absolut nimic. Nu era nici un bec aprins - ciudat ca tocmai aici să nu existe așa ceva! - iar firișoarele de lumină
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
am închipuit. Până nu mi s-au obișnuit puțin ochii, n-am distins absolut nimic. Nu era nici un bec aprins - ciudat ca tocmai aici să nu existe așa ceva! - iar firișoarele de lumină care pătrundeau de afară luminau doar tavanul. În afară de vâjâit, absolut nimic altceva. Am strigat, dar se părea că nu mă auzea nimeni. Am rămas în ușă, mi-am scos ochelarii fumurii și am așteptat să mi se obișnuiască ochii cu întunericul dinăuntru. Ea stătea puțin mai încolo. Nu voia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
auzea nimeni. Am rămas în ușă, mi-am scos ochelarii fumurii și am așteptat să mi se obișnuiască ochii cu întunericul dinăuntru. Ea stătea puțin mai încolo. Nu voia să se apropie prea mult de clădire. Îi era frică de vâjâit și de beznă. Fiind deprins cu întunericul, mi-am dat imediat seama că era cineva acolo. Un bărbat subțirel. În fața lui se înălța, spre tavan, o coloană cilindrică de vreo trei sau patru metri în diametru. Bărbatul o privea nemișcat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Era palid, fără barbă, cu început de chelie, îmbrăcat foarte îngrijit. L-am salutat. — Bună ziua! S-a uitat la mine, cu buzele strânse, și a dat ușor din cap. Nu vă deranjez? am întrebat. Trebuia să vorbesc foarte tare din pricina vâjâitului. Bărbatul a clătinat din cap și apoi a arătat cu degetul spre o ferestruică de la coloana centrală. Era de mărimea unei cărți poștale și făcea parte din ușa prinsă de coloană prin nituri mari. Prin ferestruică am zărit un ventilator
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai scund decât mine. Mergeam alături de parcă eram prieteni de-o veșnicie. Când a văzut-o pe bibliotecară, a dat ușor din cap în semn de salut. — Bună ziua! zise ea. — Bună ziua! răspunse el. Ne-a condus spre un loc unde vâjâitul nu se auzea atât de tare. Era un luminiș în spatele căsuței. Ne-am așezat pe buturugi. — Vă rog să mă scuzați, dar nu pot vorbi prea tare, spuse tânărul. Sunteți din oraș, nu? — Da, am zis. — După cum ați văzut, orașul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Instrumentele muzicale Tânărul paznic al centralei ne-a invitat în modesta lui locuință. A verificat dacă ardea focul în sobă și a dus ceainicul în bucătărie ca să ne facă un ceai. I-am fost recunoscători pentru că era frig în pădure. Vâjâitul vântului n-a încetat deloc. — Culeg frunzele din pădure, zise el. Le usuc toată vara și iarna le folosesc. Sunt foarte sănătoase și mă mai încălzesc și eu cu ceaiul cald. — E foarte bun, zise ea. Avea un miros plăcut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
adunate din pădure... dacă vă face plăcere. — O să servim. Vă mulțumim mult. Am mâncat toți trei sandvișurile făcute de fată, ciupercile fierte de gazdă, fructele aduse cu noi și la sfârșit am băut ceai. N-am prea vorbit între timp. Vâjâitul pătrundea în încăpere ca o apă transparentă. Acoperea absolut orice alt zgomot. — Nu plecați niciodată de-aici? l-am întrebat. — Nu, a spus el liniștit, clătinând din cap. Așa s-a hotărât. Treaba mea este să am grijă de termocentrală
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
zi. Atunci o să plec de-aici și mă întorc în oraș. Acum nu pot face nici un pas. Aștept aici vântul care vine din trei în trei zile. Mi-am terminat ceaiul. N-a trecut prea mult timp de când a început vâjâitul. Poate două ore sau două ore și jumătate. Tot ascultându-l, am avut senzația că mă atrăgea ceva în direcția aceea. Îmi imaginam cât de singur se simțea iarna, în pădure. Nu se auzea nimic altceva decât vântul. — Apropo, ați
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
găsiți vreun instrument pe care să-l puteți folosi? întrebă el. — Știu eu? Sunt cam vechi. Mă mai uit puțin. S-a ridicat de pe pat și s-a dus să închidă ușa. Nu existau ferestre în cameră. Cu ușa închisă, vâjâitul se auzea mai vag. — Nu vreți să știți de ce am colecționat asemenea instrumente? mă întrebă el. Pentru că nu interesează așa ceva pe nimeni din oraș. De fapt, pe cei de-acolo nu-i interesează nimic cu excepția lucrurilor strict necesare pentru viața
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a fost groaznic. Nu mi-am amintit nici o melodie. N-am reușit să scot decât acorduri. — Astea se potrivesc, nu? întrebă el. — Da. — Eu nu mă pricep. E prima oară-n viața mea când aud așa ceva. Nu seamănă deloc cu vâjâitul vântului și nici cu ciripitul păsărelelor. Și-a pus mâinile în poală și-și muta privirile de la fața mea la instrument și invers. — Vi-l dau dumneavoastră. Dacă mai doriți ceva de-aici, vă rog să luați. E mai bine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
rău. Ne-am despărțit în fața căsuței. — Vă rog să mai veniți pe la mine și să-mi cântați și mie la instrumentul acela. Vă aștept cu plăcere. — Vă mulțumim, am zis. Cu cât ne îndepărtam mai mult de centrală, cu atât vâjâitul era mai slab. La un moment dat, a dispărut de tot. 29 În țara aspră a minunilor Lac, Kondō Masaomi, dresuri Ne-am înfășurat lucrurile în niște cămăși de rezervă ca să nu se ude în timp ce înotam. Ne-am pus bocceluțele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a rămas în copac, în bătaia vântului. Erau acum șase bătrâni. Groapa ajunsese până la talie. Unul din cei doi care au venit mai la urmă dădea cu târnăcopul în fundul gropii, iar celălalt încărca roaba și căra pământul până la poalele dealului. Vâjâitul vântului și zgomotul cazmalelor nu mai conteneau. Deveniseră de nesuportat. Am renunțat să mai găsesc vreo melodie și am pus armonica pe masă. M-am dus la fereastră și m-am uitat la bătrâni. Se pare că nici unul dintre ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Nu pot să renunț la suflet, mi-am zis. Uneori e greu și întunecat, alteori e ușor și dansează pe aripile vântului ca niște păsărele, capabil să vadă până departe. S-a cuibărit chiar în această armonică. Aveam impresia că vâjâitul vântului din afara clădirii ajungea până la urechile mele. Vântul iernii dansează pe străzile orașului, învăluind turnul cel înalt, unduind crengile sălciilor de-a lungul râului, făcând să tremure crengile copacilor din pădure, măturând în calea lui iarba de pe câmp, făcând să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cociș înarmat și el. Sania zbura ca o nălucă a văzduhului prin câmpia cea albă sub cerul arămiu. Zburam mereu asemenea viselor teribile a poeților norvegieni pin câmpii numai de neauă, în urletul cel departat și flămând al lupilor, în vâjâitul geros al vântului, zburam la Sibir. Din ce în ce mai pustiu, din ce în ce mai șes, neci lupii nu se mai auzeau, cerul era mai senin și luna era mai moartă, nimica nu se mai auzea în pustia de zăpadă decât pocnetul șuierător, vâjâitor a cnutei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
șaten, aproape blond, bătea pământul, așa cum sta așezat în genunchi și aplecat asupra lucrului său. Se gândea încă la drumul anevoios pe care îl făcuse. După ce spătarul își dăduse sufletul în brațele lui, coborâse iadul. Din toate părțile se auzeau vâjâituri și încleștări de arme, strigăte de tot felul care îl paralizaseră, la cap, la cap, da-ți-le la cap se auzea de o parte și kazâclu - kazâclu de cealaltă parte. Într-un târziu, îl pusese pe spătar în căruță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]