206 matches
-
până la iluminare, e înlocuită sau, mai bine zis, completată în manual cu aluviuni ale gândirii elenistice și extrem-orientale. Aș fi riscat afirmând că esențializarea pildelor creștine din acest text ne trimite la Hermes Trismegistul, la tezele depersonalizării taoiste, la surâzătoarea vacuitate a doctrinei sau, mai bine zis, a comportamentului zen. Căci războinicul luminii, un soi de protosimbol al cavalerului creștin, este condiționat de iubire în termenii preciși ai primei epistole către locuitorii Corintului: Fără iubire el nu e nimic." Iar această
Paulo Coelho, "maestru de viață și speranță" by Smaranda Bratu Elian () [Corola-journal/Journalistic/14886_a_16211]
-
hidra Nordului" le distruge cu sete, ca o întrupare a absurdului atotputernic, așezat deasupra zeilor. E o antidivinitate. În asemenea circumstanțe, Nordul nu e decît o aspirație bovarică. Aspirația unui eu ce-i înscenează o mitologie suspect sofisticată, de-o vacuitate care îngăduie o combinatorie de forme și nuanțe deschisă spre infinit. Direcția dominantă e, firește, cea declinantă, cinic devalorizatoare. Fabulosul depreciat e ca o plastilină din care mîna blazată a meșterului modelează figuri de-o eterogenie caracteristică, întrucît nu omogenitatea
Un poet al Nordului by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15172_a_16497]
-
infernal avivat, al Răului ce se depășește pe sine. Sau al înaintării odiosului spre "mai" odios: "Eroii acelor cupluri sînt desăvîrșiți și superbi în nelegiuirea lor". Așadar, în vreme ce purificarea apare blocată de "lipsa iertării", infamia prosperă ca un produs al vacuității etice, care nu poate fi "imparțialitate", care exclude departajarea, constituind o capitulare. Acestei capitulări morale a ființei i se poate urmări plinătatea negației, abjecta "desăvîrșire". Estetica urîtului are ca pandant o estetică a Răului. Desigur, sub asemenea auspicii luciferice, lumea
Despre Hortensia Papadat-Bengescu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15195_a_16520]
-
acestea glisând pe un vector al dezamăgirii), atunci pe ceea ce a văzut și a simțit cu ochii și cu sufletul lui. În pofida atâtor lucruri frumoase din Lumea Nouă, a unor scene emoționante trăite în cuprinsul ei, impresia generală este de vacuitate omenească, de vid existențial umplut cu obiecte cumpărate. Nu întâmplător shopping-ul a devenit o adevărată religie. Spirala muncii și a consumului a făcut să se piardă acea "dreaptă măsură a lucrurilor", American Dream acoperă compensator o țară cenușie și
America, America... by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/11599_a_12924]
-
care s-a întărîtat", autor de "pompoase și foarte turburi cuvinte", "semi-român" cu "ascendență amestecată" etc. sau (Botta despre Blaga) "agent al freudismului în România", "impostură", "ajustare de citate deprimante", "delir de locuri comune", "infamie", "autorul tautologiilor, cacofoniilor", "idei vermiculare", "vacuitate desăvîrșită", "idee trivială", "instrument de corupție publică", "pericol social", "penurie morală" etc. Oricum, schimbul injurios de replici dintre cei doi scriitori nu a depășit cu mult nivelul uzual al polemicilor din presa interbelică românească. Și totuși, în 1941, Dan Botta
DUELUL LA ROMÂNI (urmare din nr. trecut) by Andrei Oișteanu () [Corola-journal/Journalistic/11656_a_12981]
-
exact ca în Amintirile lui Creangă. Nici Radu Cosașu nu scrie autoficțiune, pentru că nici literatura lui nu respectă explicit nici criteriul identității eului-personaj cu eul-narator, nici criteriul pragmatic al naratorului ca origine a enunțării 1. Eul cosașian are ceva din vacuitatea eului autoficțional (este o ființă de cuvinte, un nod intertextual), dar și din consistența eului-în-formare. Expresivitatea eului, deși intensă, este mereu mediată, temporizată - cu un cert beneficiu terapeutic pentru subiect, desigur, dar asta-i o altă problemă. Radu Cosașu, căruia
Autoficționarii by Alexandru Matei () [Corola-journal/Journalistic/10604_a_11929]
-
în accepția ei cea mai înaltă înseamnă tăcere și contemplație prin apa tăcerii. În felul acesta se succed lumini și umbre, în felul acesta Dumnezeu poate fi asimilat în adîncimea sa inepuizabilă și paradoxală cînd plenitudinea sa se resoarbe în vacuitate, iar golul la rîndul lui generează alte niveluri de plin. Misterul lui Dumnezeu reprezintă așadar tocmai o asemenea succesiune de plin și de gol, de abisuri și înălțimi, de peșteri și munți. Credința în acest mister îl ferește pe credincios
Arta și sacrul by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16873_a_18198]
-
izvor al unei istorii neîntîmplate. Al unei istorii blocate în potențial. Un izvor paradoxal al idealului activ, irigînd o realitate pasivă, decăzută. Un fenomen cu atît mai semnificativ cu cît exprima putința unei credințe autentice, a unei fidelități patetice în fața vacuității morale, a disponibilității truculente a libertinilor postideologici. Cu atît mai important cu cît opunea unui contingent corupt tabloul unei utopii absolute, mîntuitoare. Două au fost mijloacele prin care libertinii democraturii au acționat împotriva Pieței Universității, pe care o dușmăneau pentru că
Piața Universității în cheie polemică by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17016_a_18341]
-
cele neobișnuite, cum să facă să survină supranaturalul pe un fond de povestire solid ancorată în realitatea timpului nostru. Fantasticul său se inspiră din lumea miturilor, legendelor și credințelor europene, mai vechi sau mai recente, dar se naște deopotrivă din vacuitatea zilelor și din deriva psihologică a personajelor. Este vorba așadar despre o povestire care acumulează detalii minuțios descrise din viața reală, în genere din zona cenușiului, dar și a sordidului cotidian, pentru a face posibilă, la momentul oportun, erupța accidentului
Un satan postmodern by Dan Cristea () [Corola-journal/Journalistic/15749_a_17074]
-
e simpatic, dar nu pot să-l iau mereu chiar foarte în serios". Nu cumva asistăm aci la o derivă serioasă a disciplinei "ideilor literare", căci acestea s-ar fi cuvenit demontate, înfățișate în erezia lor epicureică, în frivola lor vacuitate "șansonetistă", aspectul social și vestimentar al autorului în chestiune fiind relativ irelevant? Nu cumva "literatura" îi joacă un renghi celui ce-o demonizează? Dar să recunoaștem că hermeneutul devine, la rîndu-i, simpatic, prin întorsătura boemă (vai, și aici e tot
Adrian Marino între lumini și umbre (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15763_a_17088]
-
impactul acestei vești și al acestei pierderi, personajul are revelația punctului interior (“punctul despărțitor”), adică a zonei celei mai ascunse a eului, a tărâmului abisal, unde nu mai există dualitate, contradicție, unde nu mai dăinuie decât o sinonimie infinită, decât vacuitate. De acum înainte, eul devine altcineva: “Destinul îi jucase o farsă. Pusese, de la sine putere, un punct. Dar nu la capătul poveștii. Un punct interior. Sfredelitor. Nu o pauză. O împunsătură adâncă. Hăul. Punctul despărțitor” (italicele îi aparțin autoarei). Vom
EUGEN DORCESCU, DESPRE INIŢIEREA ÎN SUFERINŢĂ de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 1530 din 10 martie 2015 [Corola-blog/BlogPost/382706_a_384035]
-
el lui Brumaru - "natura noastră se umple de o descărcare proaspătă, aurorală, de bios și logos, încă neseparate", pentru ca imediat "să ne reaglutinăm în limbaj, disciplinați încet-încet de rețelele sale". Pe pagina următoare, e denunțată "încăpățânarea analitică" ce "își trădează vacuitatea". Astfel că poetul, mai degrabă lucid decât ludic, iese din atelierul de producție textuală (conștientizată ca atare), din citat, parafrază, pastișă, colaj, înspre o zonă a simplității lirice. Cele mai bune poeme din Nicolina Blues sunt, așa zicând, autonomizate în
Poeme elementare by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/8444_a_9769]
-
cel caragialian, țațelor cu mofturi de cucoane le iau locul veninoase exemplare ale lumii proaspeților îmbogățiți, mădulare, cândva, ale nomenclaturii. Acum dialogul e mai sinuos, săgețile mai vătuite, dar mustind, în vârfuri, de mortale toxine. Noul lux găzduiește o cumplită vacuitate. Infernul nu e unde ai crede, el se instalează în spații închise în care ființe între ele detestându-se degustă fine băuturi, schimbă replici cu aparențe de protocol, mascând devastatoare patimi, ură neputincioasă, disperare. Cel mai adesea însă stăpânește câmpul
Portret de tânăr la bătrânețe by Barbu Cioculescu () [Corola-journal/Journalistic/7786_a_9111]
-
cu atât mai mult cu cât s-a confruntat cu un text deloc facil, fiind obligat nu de puține ori - așa cum mărturisește în Postfața traducătorului - să caute echivalentul unor cuvinte inventate de autor, născocind la rândul său, pentru a compensa "vacuitatea dicționarelor", termeni ca "borfotreapă", "târfofesă", "borfocirlă", "zbârnogroază" ș.a.m.d.
Un picaro al lumii dezvrăjite by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/8825_a_10150]
-
care e dezamăgirea. Spre deosebire de membrii de frunte ai generației sale, fugoase, entuziaste chiar în pofida scepticismului și a "disperării" asumate, Pericle Martinescu denotă o slăbire considerabilă a energiei care-i întunecă orizontul. Se simte penetrat "pînă în măduva oaselor" de simțămîntul "vacuității literaturii", într-o epocă ce ar fi batjocorit valorile, "cele mai sfinte năzuințe ale generației" sale. întreg peisajul creației contemporane e cuprins într-o privire nihilistă: "Urmăresc îndeaproape experiențele literare și artistice ale timpului de azi. Toate sînt gesturi de
Mărturia unui longeviv by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9815_a_11140]
-
în gestul rodat, repetitiv. Dar sleirea aceasta - și aici notăm al doilea impas - duce la pornografie, la năbădăi ce ies din limitele unei poetici oricît de libere. Excesul convenției ca și excesul deconvenționalizării riscă a se întîlni într-o comună vacuitate. Nu din pudibonderie încercuim atari stihuri, ci pentru a indica incapacitatea lor de-a adera la orice speță de expresie pe care s-o putem socoti literară: "Ea, simțind că e privită, / Dintr-odată se excită // Și se-oprește. El
Emil Brumaru la ora actuală by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6594_a_7919]
-
care-l propune, o parte dintre gardieni și personalul care-l asistă pe Crulic în detenție nu au ochi, în schimb dentiția apare subliniată cu prisosință. Gardianul este compus din gură, anchetatorii sunt numai dinți, aceste guri căscate constituie expresia vacuității care dizolvă existența lui Crulic transformând- o în inexistență. Situația kafkiană a unui deținut tot atât de nevinovat precum K, transferul dintr-o celulă în alta, corpul chircit cu aspect de bob de fasole care refuză să germineze, putrezind de viu, atrage
Crulic – dosarul unei inexistențe by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/4756_a_6081]
-
în emoții. Numai că se întâmplă tocmai pe dos. Majoritatea emoțiilor noastre defilează prin lăuntrul nostru cu chipul lor impersonal, sunt indicibile, deseori imposibil de identificat și de formulat altcumva decât amplificate prin alte emoții, transmise mai departe unei mirabile vacuități. Poezia este doar una din acele intensități care amplifică emoția. Iar pentru poezie, emoția e singura justificare a existenței sale. De fapt, în stiva tăcerilor care alcătuiesc cel mai bogat dialog al nostru cu lumea, emoția e defectivă de plural
În adâncul emoției by Dinu Flămând () [Corola-journal/Journalistic/5755_a_7080]
-
mea nu înseamnă nimic/decît întro lume din care tu ești absentă//Am o copită în loc de inimă/și-un ghem de păr în loc de ficat.// Ce crezi, am căutat-o cu lumînarea?/Tu la ce te zgîiești, József Attila?” sau în vacuitate emfatică: „Nu mai știu ce leagă omul de om/(Un pretext în plus ca să sufăr?)”. În definitiv, cîți douămiiști ar improviza eficient un poem de dragoste pornind de la un vers al lui Ilhan Berk („Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale
Damnarea glossy by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/3074_a_4399]
-
generează, în mod fatal, simțământul nimicniciei, care, la rându-i, conduce, treptat, la sesizarea caracterului iluzoriu al contingenței și la intuiția neantului, a vidului. Nu-mi este limpede dacă, pe calea meditației artistice, autoarea accede, fără dubiu, și la reprezentarea vacuității, adică a realității ultime - infinitudinea de posibilități latente, în metafizică așteptare. Deși, într-o replică fugară, ni se oferă o definiție credibilă a conceptului: „Vacuitatea nu e neant, nu e vid. Este esența - de nedefinit - a fenomenelor învelite în materie
IOANA BORCHIN SAU REMINISCENŢA PARADISULUI PIERDUT de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 1802 din 07 decembrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/342686_a_344015]
-
-mi este limpede dacă, pe calea meditației artistice, autoarea accede, fără dubiu, și la reprezentarea vacuității, adică a realității ultime - infinitudinea de posibilități latente, în metafizică așteptare. Deși, într-o replică fugară, ni se oferă o definiție credibilă a conceptului: „Vacuitatea nu e neant, nu e vid. Este esența - de nedefinit - a fenomenelor învelite în materie. Spiritul”. (Aleea personalităților) Nimicnicia, această esență a esențelor, este abordată și tratată, însă, cu o extraordinară artă a contemplării. Cu o artă atât de subtilă
IOANA BORCHIN SAU REMINISCENŢA PARADISULUI PIERDUT de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 1802 din 07 decembrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/342686_a_344015]
-
ei (“...realitatea cea mai ireală”, Avionul). Îi succedă încadrarea acesteia în convențiile literaturii, apoi identificarea referinței cu semnul, apoi subminarea și disoluția semnului, apoi întrezărirea iluziei, apoi nimicirea eului obiectiv și a celui subiectiv, apoi revelația neantului și (eventual) a vacuității. Astfel, se instituie un continuum, o egalitate sui-generis între realitate, limbaj și artă, totul fiind semn, volatil, existent și, deopotrivă, inexistent, în nulitatea absolută a lumii: „-N-ai încredere în literatură? Poți avea cea mai mare încredere în ea. E știința
IOANA BORCHIN SAU REMINISCENŢA PARADISULUI PIERDUT de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 1802 din 07 decembrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/342686_a_344015]
-
Impulsul și conștiința artistică interacționează, așadar, la unison, fără greș. Încât ambianța imediată, fabula și tipologia, se preschimbă în artă instantaneu, fiindcă autoarea, instinctiv, dar, probabil, și programatic, nu privește lumea în sine și pentru sine, ci o proiectează pe vacuitate, pe propria-i absență. Iată ce declară, la un moment dat, devoalându-și, succint, poetica: „Evenimentele, personajele sunt atât de reale, încât trebuie ‘ascunse’. Și atunci, le povestesc și devin fictive... Ele sunt ficțiune, fiindcă se înscriu în convențiile literaturității”. Demolarea
IOANA BORCHIN SAU REMINISCENŢA PARADISULUI PIERDUT de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 1802 din 07 decembrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/342686_a_344015]
-
generează, în mod fatal, simțământul nimicniciei, care, la rându-i, conduce, treptat, la sesizarea caracterului iluzoriu al contingenței și la intuiția neantului, a vidului. Nu-mi este limpede dacă, pe calea meditației artistice, autoarea accede, fără dubiu, și la reprezentarea vacuității, adică a realității ultime - infinitudinea de posibilități latente, în metafizică așteptare. Deși, într-o replică fugară, ni se oferă o creionare credibilă a conceptului: ‚Vacuitatea nu e neant, nu e vid. Este esența - de nedefinit - a fenomenelor învelite în materie
CONSTANTIN STANCU, TIMPUL CA UN GLONŢ de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 1886 din 29 februarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383360_a_384689]
-
-mi este limpede dacă, pe calea meditației artistice, autoarea accede, fără dubiu, și la reprezentarea vacuității, adică a realității ultime - infinitudinea de posibilități latente, în metafizică așteptare. Deși, într-o replică fugară, ni se oferă o creionare credibilă a conceptului: ‚Vacuitatea nu e neant, nu e vid. Este esența - de nedefinit - a fenomenelor învelite în materie. Spiritul’ ”. (Aleea personalităților) - pagina 7. Mirela-Ioana Borchin are o concluzie perfectă: Timpul ca un glonț! „Nu regret sfârșitul unei excursii sau al unui sejur, căci
CONSTANTIN STANCU, TIMPUL CA UN GLONŢ de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 1886 din 29 februarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383360_a_384689]