1,896 matches
-
timp atât artelor spațiului, ca dansul, pictura, sculptura (astăzi cinematografia), cât și artelor timpului, precum literatura narativă și uneori muzica. 1.2. Locul teatrului în tipologia genurilor literare În sânul literaturii, teatrul este genul literar mimetic prin excelență pentru că el pune în scenă ficțiunea ca și cum ar fi realitate. Jean-Pierre Vernant și Pierre Vidal-Naquet arată că datorită unui asemenea tratament al ficțiunii, această artă nu se putea naște decât "în cadrul cultului lui Dionysos, zeul iluziilor, confuziei și bruiajului neîncetat între realitate și aparențe, adevăr
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
bune decât oamenii actuali" (cap. 2). Datorită acestei serii de criterii, Aristotel face un tabel de clasificare a genurilor. Dacă tragedia și comedia au același mod de reprezentare, pentru că amândouă arată personajele în acțiune, ele diferă prin obiectele reprezentării, una punând în scenă personaje nobile, cealaltă personaje inferioare. Cât despre tragedie și epopee, dacă se opun prin modurile lor de reprezentare, pentru că epopeea recurge la narațiune, ele reprezintă aceleași obiecte, personaje nobile. Dintr-o preocupare de ordin didactic, Aristotel dă exemplul următor: Sofocle
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și diformă fără să exprime durerea" (cap.5). Aristotel dezvolta cu siguranță mult mai puțin partea consacrată comediei decât pe cea în care examinează tragedia, căci nu pare să-i acorde o mare importanță din cauza inferiorității personajelor pe care le pune în scenă și a originii sale slab cunoscute. "Diversele transformări ale tragediei și cei care le-au introdus sunt lucruri foarte cunoscute; dimpotrivă, lucrurile privitoare la comedie ne scapă pentru faptul că la începuturile ei nu era luată în serios: într-adevăr
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care le sunt urmași, răspunzători pentru aberațiile pe care le ascunde religia greacă. "Iată ce cred eu despre asta, spusei. Zeitatea trebuie reprezentată totdeauna așa cum este ea, oricare ar fi genul de poezie, epică, lirică sau tragică, în care este pusă în scenă. Or nu este Zeul numai și numai bun, și nu respectând această idee trebuie vorbit despre el?" (379a-b) De acum înainte, am reluat eu, sunt imposibil de admis, în privința autorității lui Homer sau a oricărui alt poet, erori cu privire la zei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a ne vedea într-atât de afectați, mai puțin sănătoși. Limbajul curent, este adevărat, spune, când avem noi înșine de pătimit, mizerie, când îi compătimim pe alții, mizericordie. Dar ce fel de mizericordie, la urma urmelor, cu privire la niște evenimente fictive puse în scenă? Ele nu provoacă auditoriul la a simți ușurare, ci îl invită să sufere, și cu cât suferă, cu atât mai multe favoruri îi acordă autorului unor asemenea imaginații. Dacă aceste calamități fie antice, fie contrafăcute sunt tratate astfel încât să nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de piesă, distrugerea orașului de către perși. Publicul, dacă ne luăm după vorbele lui Herodot (VI, 21), nu a suportat un asemenea spectacol care reactiva suferințe recente și făcea să se deschidă răni necicatrizate încă. "El (Frinicos) a scris și a pus în scenă o piesă despre cucerirea Miletului: a făcut să izbucnească în plâns publicul teatrului; a fost condamnat la o amendă de o mie de drahme pentru că a amintit despre nenorociri atât de apropiate și i-a fost interzis oricui ca pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care traduce Arta poetică și al cărui prizonier pare să fi rămas, Peletier de Mans are meritul de a fi primul din Franța, în 1555, care a definit tragedia. El îi recunoaște cinci trăsături distincte. Este o acțiune funestă ce pune în scenă personaje de rang înalt și un cor care se face ecoul gândirii autorului. Decupată în cinci acte, ea folosește un limbaj ales. Iată o definiție ce va fi reluată, după el, de toți umaniștii și asupra căreia vor reflecta teoreticienii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în întreaga Europă, de când a conceput mașinăriile pentru Teatro Novissimo din Veneția, el le realizează la Paris, reprezentată în 1647, pe cele ale majorității marilor spectacole. Sunt decoruri grandioase pe care le concepe pentru Mirane, tragicomedia lui Desmarets de Saint-Sorlin, pusă în scenă în 1647 pentru inaugurarea teatrului Palatului Cardinalului 14, și pentru Andromeda lui Corneille în 1650. Corneille, chiar dacă nu teoretizează asupra cântului și spectacolului, nu se dezinteresează chiar complet de regie. El îi incită primul pe autorii dramatici să-și înscrie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Antichitatea a primit-o și așa cum ne-a fost transmisă, nimeni nu se ofensează văzând-o pe scenă." Corneille pune la îndoială eficacitatea scenică a verosimilului obișnuit în materie de tragedie. El admite că acesta s-ar potrivi comediei care pune în scenă umanitatea medie, și nu tragediei, populată de ființe ieșite din comun. Eroii săi tragici subliniază ei înșiși cu mândrie aspectul extraordinar al destinului lor. Schlegel va atrage atenția, în Cursul de Literatură dramatică, din 1809, asupra neverosimilului pe care se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
personajului, trebuie nu numai ca "trăsăturile de comportament" să fie "potrivite", "asemănătoare" și "statornice", dar și ca ceea ce spune el să fie credibil. O asemenea exigență privește cele două genuri în uz în epoca clasică și în special comedia ce pune în scenă personaje aparținând umanității medii. Corneille, care a excelat atât în comedie, cât și în tragedie, este foarte conștient de lucrul acesta, scriind în Aviz Cititorului (Avis au Lecteur), din 1632, care precede Văduva (La Veuve): "Comedia nu este decât un
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
comedie nu erau puse să vorbească decât persoane de o condiție cu totul mediocră, dar ea nu mai are totală justețe într-a noastră, când chiar și regii pot intra în ea, când acțiunile lor nu o depășesc. Când se pune în scenă o simplă intrigă de amor între niște regi, și când pe ei nu-i pândește vreun pericol nici asupra vieții lor nici de stat, nu cred că, deși personajele sunt ilustre, acțiunea este și ea îndeajuns pentru a se ridica
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a modernizat comedia, cu Mélite, în 1630. El nu aduce aici niciun personaj ridicol și introduce, după modelul pastoralei sau al tragi-comediei, personaje ce aparțin societății bune. Foarte diferită de comedia tradițională moștenită de la farsa latină sau medievală, această piesă pune în scenă personaje care folosesc în vorbirea lor o cazuistică amoroasă rafinată. Cu Galeria palatului, cea de-a treia comedie a sa, Corneille introduce rolul confidentei, care îl înlocuiește de acum înainte pe cel al doicii, moștenit de la teatrul latin și considerat
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atașa timp de cinci acte spectatorii printr-o acțiune simplă, susținută de violența pasiunilor, de frumusețea sentimentelor și de eleganța expresiei." Tot dorința de a emoționa i-a dictat lui Racine alegerea subiectelor. Contemporanilor săi care îi reproșau că a pus în scenă, în Britannicus, un erou prea tânăr, Racine le răspunde, în Prefața sa, că tocmai extrema tinerețe a lui Britannicus îl face "foarte capabil să stârnească compasiunea". Corneille pare să reia și el, textual, cuvintele lui Aristotel despre catharsis în Poetica
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Antichitate, prin rangul personajelor și prin îndepărtarea în timp. Corneille și Racine situează totdeauna acțiunea pieselor lor la curtea unor regi sau printre cei de rang înalt, într-un trecut îndepărtat. Pentru Bajazet (Baiazid), singura dintre tragediile sale în care pune în scenă evenimente cvasi contemporane, Racine explică, în A doua prefață, că a reintrodus o distanță între spectatori și personaje prin îndepărtarea în spațiu. Drama se petrece în Turcia, regiune misterioasă prin exotismul său, pentru spectatorii secolului al XVII-lea. "De fapt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
tragédie française, 1778), cât și în Despre Teatru, sau Noul Eseu despre arta dramatică (Du Théatre ou Nouvel Essai sur l'art dramatique, 1773), Louis-Sébastien Mercier (1740-1814) declară că nu ar putea fi de acord cu o tragedie care ar pune în scenă personaje regești decât dacă s-ar termina prin căderea monarhului. Racine nu este, pentru el, decât un "om de prost gust, (decât) un pictor manierist." În al său Tablou al Parisului (Tableau de Paris, scris între 1781 și 1788), la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Doamna Jourdain, umilește burghezia. El merge până acolo, încât îl acuză de a fi cauzat moartea abatelui Cotin, prin a-l fi ridiculizat sub trăsăturile lui Trissotin. Cât despre Rousseau, care consideră comedia și mai periculoasă decât tragedia, căci ea pune în scenă personaje de condiția noastră, este înfuriat pe Molière al cărui teatru este, în ochii lui, "o școală a viciului", cum scrie în Scrisoarea către d'Alembert despre spectacole (Lettre à d'Alembert sur les spectacles, 1758). El nu poate suporta
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
din scenă de omul de pe stradă. Teoreticienii dramei doresc să aducă pe scena teatrului condițiile cele mai diverse. Într-un cuvânt, scrie Diderot în Convorbiri despre Fiul nelegitim, vă voi întreba dacă îndatoririle condițiilor, avantajele, inconvenientele, pericolele lor au fost puse în scenă. Dacă asta este baza intrigii și moralei pieselor noastre. Apoi, dacă aceste îndatoriri, aceste avantaje, aceste inconveniente, aceste pericole nu ne arată, zilnic, oamenii în situații foarte neplăcute. Eu Așadar, ați vrea să-i reprezentăm pe omul de litere, pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scos la iveală! Iar condițiile nu au între ele însele aceleași contraste ca și caracterele? Iar poetul nu le-ar putea pune față în față? Noi personaje invadează scena, pe care apare un întreg cortegiu de mici meseriași. Mercier îl pune în scenă în Nevoiașul (L'Indigent) pe un biet țesător, iar în Dezertorul (Le Déserteur, 1770) pe un tânăr soldat, condamnat la moarte pe nedrept pentru dezertare. Piesa este de o strălucită actualitate, căci dezertarea este unul din flagelurile vieții militare din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
impresioneze pe spectator. După exemplul lui Diderot în Convorbiri despre Fiul nelegitim, el citează Filoctet ca pe una din capodoperele teatrului grec. Suferința fizică a eroului, rănit la picior, îi conferă piesei o intensitate de emoție rar egalată. El însuși pune în scenă în Minna un erou a cărui infirmitate corporală emoționează, chiar de la început, spectatorul. La reprezentație, mutilarea lui Tellheim, care și-a pierdut un braț în război, este un element de spectacol esențial în crearea pateticului. Lessing, când își comunică impresiile
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Slujnica isteață), Goldoni îi reintroduce pe Pantalone, Arlechino și Brighella, măștile pe care le suprimase în piesele precedente, o face pentru a sublinia dificultățile întâlnite din cauza actorilor în punerea în practică a reformei. Subiectul piesei este spectacolul pe care îl pune în scenă "remarcabila subretă" în casa stăpânului său Pantalone. Când distribuie rolurile, actorii, preferând să improvizeze, refuză să-și învețe textul, sub pretextul că este prea greu, și că joacă roluri care nu li se potrivesc. Fiecare pretinde un rol conform caracterului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
and Continental Literature 76, datat octombrie 1822, care va fi primul capitol al lui Racine și Shakespeare. Cinci ani mai târziu, când o altă trupă engleză, căreia îi aparțin doi actori celebri, Kemble și Doamna Smithson, se produce la Paris, punând în scenă la Odeon Richard III și Othello, spectacolele, deși foarte controversate, atrag de data aceasta publicul. Este o revelație, după cum o dovedește această reacție a lui Alexandre Dumas, în textul pe care îl scrie ca prefață la teatrul său, "Cum am
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dăuneze amplorii ideii; ci princiară și domestică; princiară, pentru că trebuie ca drama să fie măreață; domestică, pentru că trebuie ca drama să fie adevărată." Dacă a scris Marie Tudor, după cum spune în Prefața la piesa din 1833, o face pentru a pune în scenă "o regină care să fie o femeie. Măreață ca o regină. Adevărată ca o femeie! (...) Aceste două cuvinte, mari și adevărate, închid în ele totul. Adevărul conține moralitate, măreția conține frumosul". Foarte apreciat de public, pateticul aliat cu sublimul, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teatrului, ci a vieții." Teatrul, pentru a-și regăsi violența constitutivă, trebuie să se scalde din nou în izvoarele miturilor, vechilor cosmogonii. Aceasta fusese deja dorința lui Mallarmé. El trebuie să le semene Misterelor Orfice sau Misterelor din Eleusis care puneau în scenă conflicte arhaice. Actorul trebuie să poată intra în transă, ca și dervișii în cursul dansurilor sacre. Artaud se explică în două rânduri, în cele două manifeste ale sale, în 1932 și în 1933, asupra teoriei sale din Teatrul cruzimii. Aducerea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de care se servește ca de o mediere pentru abordarea problemelor timpului nostru într-un mod stilizat. După exemplul lui Brecht, de care se prevalează, o tratează ca pe o cronică. În Bleus, Blancs, Rouges ou les Libertins (1967), el pune în scenă provinciali scufundați în vârtejul Revoluției, în Le Radeau de la Méduse (1993), tineri ale căror idealuri s-au prăbușit în urma eșecului lui Napoleon și revenirii la Monarhie. El zugrăvește drama războaielor religioase atât la catolici cât și la protestanți în Le
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Fiecare actor participă atât la elaborarea textului cât și la regie. 1789 (creat în 1970), 1792 și L'Age d'or (Epoca de aur) reprezintă triumful creației colective. În acest ciclu din două piese despre Revoluția franceză, Mnouchkine vrea să pună în scenă poporul, iar în Epoca de aur, echivalentul său contemporan, Abdallah, lucrător imigrat. Cu privire la Epoca de aur, ea declară, în numele întregii trupe: "Realitatea socială din 1975 ne apare ca un mozaic de universuri inegale și impermeabile unele în raport cu altele, a cărui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]