23 matches
-
și Wilhelm Ackermann, Principles of Theoretical Logic[1] (1928). Generalitatea analitică a logicii predicatelor a permis formalizarea matematicii și a dus la dezvoltarea teoriei modelelor de către Alfred Tarski; logica predicatelor constituie fundamentul logicii matematice moderne. Marea diferență dintre logica silogistică aristoteliciană și logica predicatelor constă în capacitatea acesteia din urmă de a pătrunde în structura fiecărei propoziții, în vreme ce silogistica trata exclusiv relația dintre propoziții. Odată cu apariția logicii predicatelor logicienii au putut să ia în considerație cuantorii ca instrumente apte pentru exprimarea
Logică () [Corola-website/Science/297515_a_298844]
-
Pentru Aristotel, lumea supralunară este perfectă și, prin urmare, Luna este o sferă netedă și inalterabilă. Discipolul lui Aristotel, Clearhos de Soles explica petele de pe Lună prin faptul că Luna este o oglindă lustruită care reflectă peisajele terestre. Această concepție aristoteliciană a dăinuit până în Evul Mediu. Astfel, pe unele hărți medievale terestre sunt reportate petele lunare: manuscrise ale lucrării "De Natura Rerum" de Isidor din Sevilla, reprezentarea făcută de geograful Ibn Said a Africii de Sud ca Mare Orientale pe la anul 1250. Totuși
Luna () [Corola-website/Science/296517_a_297846]
-
că, în ciuda riscurilor, reducerea complexului la simplu produce uneori cele mai bune efecte... Discursul epicurian despre dorințe figurează, într-adevăr, printre paginile clasice, alături de câteva pasaje obligatorii: sfera parmenidiană, râul heraclitean, felinarul și butoiul lui Diogene, alegoria Peșterii platoniciene, măsura aristoteliciană, îndoiala pyrrhoniană etc. Epicur face așadar deosebire între dorințele naturale și necesare, cele naturale nenecesare și cele nenaturale nenecesare. Toate pot fi efectiv clasate în una dintre cele trei rubrici. Niciuna nu scapă - cel puțin după Epicur... Primele sunt legate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
spune Nietsche despre Zarathustra... Dar Eseurile lui Michel de Montaigne - nu Eseurile...- cui sunt adresate oare? Există oare cu adevărat un alt public decât autorul însuși? Scrisul poate viza și altceva decât o confruntare cu sine, o catharsis, o purificare aristoteliciană? Visceral, sinceră, autentică, facerea unei cărți se supune legilor psihologiei adâncurilor. Montaigne nu se lasă păcălit de funcționarea ființei: zone de umbră, pliurile primei copilării, forțe sumbre și determinante, necesități psihologice, deci fiziologice... Numeroase propoziții incidente din text dovedesc luciditatea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
compoziție propriu-zisă - fantasma foarte la modă într-o epocă obsedată de o structură atinge un apogeu în jurul anilor 1570 -, nici un plan de tip scolastic: opera iradiază ca un imens hohot de râs la adresa mașinilor de război medievale înzăuate în retorici aristoteliciene: chestiune, articol, obiecție, răspuns, soluție, numerotare, tot atâtea artificii în care Montaigne nu crede nici un moment. Acestei cazne conceptuale, el îi opune cuvântul liber, radios, detașat. își bate joc de sofisticăria pseudoștiințifică a celor din Evul Mediu. Salturi îndrăznețe, și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
puțin, de faptul că există. în Turn și lângă Sobă, se edifică două subiectivități preocupate doar de simpla lor prezență materială în lume. în franceză, la persoana întâi, cei doi gânditori abordează în mod identic filosofia întorcând spatele scolasticii, categoriilor aristoteliciene, tradiției și deci teologiei ca matrice a oricărui adevăr, puțin preocupați să obțină favorurile profesioniștilor disciplinei sau dreptul de tipar din partea oficialilor gândirii, ei nu vor să fie asimilați cu tradiția. Și unul și celălalt filosofează bătându-și joc de
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
că, în ciuda riscurilor, reducerea complexului la simplu produce uneori cele mai bune efecte... Discursul epicurian despre dorințe figurează, într-adevăr, printre paginile clasice, alături de câteva pasaje obligatorii: sfera parmenidiană, râul heraclitean, felinarul și butoiul lui Diogene, alegoria Peșterii platoniciene, măsura aristoteliciană, îndoiala pyrrhoniană etc. Epicur face așadar deosebire între dorințele naturale și necesare, cele naturale nenecesare și cele nenaturale nenecesare. Toate pot fi efectiv clasate în una dintre cele trei rubrici. Niciuna nu scapă - cel puțin după Epicur... Primele sunt legate
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
aporroia, anathymiasis, pneuma). Dar F. Brenk 4 a observat pe bună dreptate că una dintre noutățile aduse de Plutarh constă În folosirea unei terminologii stoice căreia Îi modifică semnificația inițială pentru a expune unele teorii platoniciene. Vom regăsi, desigur, trăsături aristoteliciene 5 (semnalate mai ales de R. Flacelière), stoice și, de asemenea, datorită unui studiu al lui A. Delatte 6, influențe mergând până la Heraclit și Democrit (de care, de altfel, nu sunt străini nici Platon, nici Aristotel). „Cadrul”, să spunem, rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
că, în ciuda riscurilor, reducerea complexului la simplu produce uneori cele mai bune efecte... Discursul epicurian despre dorințe figurează, într-adevăr, printre paginile clasice, alături de câteva pasaje obligatorii: sfera parmenidiană, râul heraclitean, felinarul și butoiul lui Diogene, alegoria Peșterii platoniciene, măsura aristoteliciană, îndoiala pyrrhoniană etc. Epicur face așadar deosebire între dorințele naturale și necesare, cele naturale nenecesare și cele nenaturale nenecesare. Toate pot fi efectiv clasate în una dintre cele trei rubrici. Niciuna nu scapă - cel puțin după Epicur... Primele sunt legate
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
fi urmărită și la aceste prime două niveluri ale cunoașterii. Robert Pasnau descrie, într-un studiu, trei modele posibile ale relației dintre specii (sensibile și inteligibile) și puterile cognitive, fie ele senzoriale sau intelective, în filozo fia medievală de factură aristoteliciana. Acestea sunt: mode lul adjectival (A), modelul actualizator (B) și modelul obiect (C). După spusele lui Pasnau, aceste modele pot fi aplicate mai multor doctrine medievale ale cunoașterii, cum ar fi cele propuse de Petrus Aureoli, Johannis Capreoli sau Francisco
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
două interpretări a devenit simplă: realis mul speciilor inteligibile dispune atât de un robust suport textual, cât și de un intreg arsenal argumentativ. În plus, trebuie subliniat faptul că la baza acestei interpretări se află cel puțin două teze metafizice aristoteliciene: hilemorfismul a obiectele sunt compuși de materie și forma a și dublă existența a unei forme a aceeași formă poate avea un mod de a fi material și natural într-un obiect extramental, si un mod de a fi imaterial
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
a epistemologiei tomiste își poate obține și o justificare istorică, luând în calcul influență tradiției ce poate fi regăsita în opera lui Toma din Aquino. Am aici în vedere, în primul rând, încercarea de adaptare a noului val de influență aristoteliciana la tradiționalul sol augustinian. În subcapitolul în care am prezentat interpretarea realistă a conceptului, am afirmat că există și pasaje tomiste care justifică o schemă interpretativa reprezen tationalista. A venit acum momentul să apăr acea afir matie, iar pentru a
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
etapele prin care a trecut concepția tomista a conceptului. Pentru Toma din Aquino, înțelegerea conceptului a variat de la identificarea lui cu speciile inteligibile, funcționarea lui asemenea unui principiu formal al cunoașterii, trecând prin identificarea cu actul intelectului (etapă întru totul aristoteliciana), până la distanțarea lui și de speciile inteligibile, si de actul intelectului, ajungând să fie înțeles ca produs al intelectului posibil, opțiune aflată în acord cu cerințele teologice de factură augustiniana. În I Scriptum super Sententiis, scriere care aparține primei etape
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
în această etapă a gândirii sale, este unul dintre numele lui Dum nezeu, mai precis numele Fiului lui Dumnezeu. Toma va încerca să rezolve această problemă teologica a caracterului relațional al Cuvântului, identic cu conceptul în acest caz, interpretând teoria aristoteliciana a cunoașterii într-o manieră diferită. Pentru moment las această chestiune suspendată, dar voi reveni asupra ei. În Quaestiones disputatae de veritate pot fi observate câteva semne ale modificării doctrinei referitoare la conceptul intelectual: acesta devine, din cel prin care
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
dar, în scrierile care au urmat anului 1260, el și-a schimbat modul de raportare la concept, care a devenit ceva diferit de speciile inteligibile și de actul intelectului. Pe timpul vieții sale, Toma din Aquino a încercat să armonizeze teoria aristoteliciana a cunoașterii cu teologia trinitara, în special cea de factură augustiniana, iar pentru că nu a reușit de la început, pe parcursul operelor sale pot fi distinse diferite etape care lasă impresia unui demers nu tocmai coerent, cel putin nu atât de coerent
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
suficiente argumente pentru a da seama de nivelurile inferioare ale cunoașterii, cele care implică speciile sensibile, imaginile și speciile inteligibile. Soluția pe care o avansez este următoarea: având în minte că Toma în cerca să realizeze o sinteză între gândirea aristoteliciana și cea augustiniana, n-ar mai trebui să existe, pentru lectorul și interpretul de secol XXI, un disconfort intelectual provocat de faptul că, în operele de maturitate cel putin, Toma avansează un model al cunoașterii umane care poate fi înțeles
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
mare distanță între ele, spre exemplu unul aparținând lui Ioan Philophon în secolul VII și altul lui Nicephoros Chumnos din secolul XIV, este prezența unor teme comune de meditație, ce își găsesc terenul argumentativ în oscilația între motivele platoniciene sau aristoteliciene. Atât unul cât și celălalt se preocupă de natura lumii, și ambii se dovedesc a fi aristotelicieni din perspectiva felului de a argumenta, dar și al preluării unor teme ale Stagiritului. Însă Chumnos ne oferă un stil mai rafinat, o
Dan CHIŢOIU by Repere în filosofia bizantină () [Corola-publishinghouse/Science/91598_a_92852]
-
în care susținătorul înțelegerii hesychaste a cunoașterii lui Dumnezeu a fost un călugăr din Muntele Athos, Grigorie Palama, care a devenit mai apoi arhiepiscop de Tesalonic și care era foarte bine instruit în filosofia clasică greacă, cu deosebire în doctrina aristoteliciană. Așa numita dispută hesychastă, care a avut în tabăra oponenților lui Palama și alți protagoniști după condam¬narea lui Valaam într-un prim sinod — este vorba de Achindin și Nichephoros Gregoras —, a avut implicații multiple pentru precizarea profilului cultural al
Dan CHIŢOIU by Repere în filosofia bizantină () [Corola-publishinghouse/Science/91598_a_92852]
-
maniera de discurs a acestor texte este grija deosebită pentru forma argumentativă, logica formală a lui Aristotel constituind fundamentul dialecticii lui Damaschin. Chiar când autorul bizantin își propune o clarificare inițială a noțiunii de icoană o face prin prisma logicii aristoteliciene, mergând pe deosebirea între genul proxim și diferența specifică. În al treilea tratat „Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel înfățișat. În general însă icoana nu seamănă întru totul cu originalul
Dan CHIŢOIU by Repere în filosofia bizantină () [Corola-publishinghouse/Science/91598_a_92852]
-
verbal bine pus la punct, imposibil de modificat după dorința individuală". Mihai Zamfir observa că logocratia comunistă nu e decît o reluare a "realismului" de factură medievală, derivînd din formă discursului teologal al secolului al XIII-lea, exprimat în schema aristoteliciana, prin aportul decisiv al Sfîntului Toma din Aquino. Astfel discursul comunist, creat în Rusia, în primii ani ai puterii sovietice, care a trecut țel quel în țările captive, apare stăpînit de universalia. Fiecare întrupare verbală particulară descinde din discursul tutelar
Un antiideolog (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17584_a_18909]
-
cât de multe? Putem oare presupune că ar fi posibilă și o interpretare plotiniană, și una kantiană, și una spinozistă și una bergsoniană? Apoi, această ,șovăire" arată că Dragomir a evaluat și a cântărit aceste trei grile de interpretare - platoniciană, aristoteliciană și leibniziană - și a conchis, în cele din urmă, că interpretarea platoniciană ar fi preferabilă. Preferabilă, însă în ce sens? Ar fi oare ea, la o adică, mai plauzibilă decât celelalte? Sau mai bogată, mai consistentă? Sau mai corectă? Sau
Cum se împacă literatura cu filosofia by Cristian Ciocan () [Corola-journal/Journalistic/11283_a_12608]
-
însuși. Revenind la problematica retoricii, dar din perspectivă problematologică, Michel Meyer constată diversitatea definițiilor care i se pot da533 și, optând pentru înțelegerea ei ca "negocierea distanței dintre oameni în ceea ce privește o chestiune, o problemă"534, va reinterpreta cele trei teme aristoteliciene. Astfel, dacă accentul va fi pus pe ethos, avem de-a face cu o retorică în care filonul etic al indivizilor este predominant; dacă importanța este acordată pathosului, se obține retorica-manipulare, iar dacă se accentuează logosul se va obține un
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
se sprijină, în primul rând, pe această formalizare a logos-ului, care, pentru direcția de cercetare din această lucrare, reprezintă actul său (al logos-ului) de distribuire prin împărțire. Vizibilă în filosofia sofiștilor, distribuirea prin împărțire a umanului coincide cu aristoteliciana distribuire prin împărțire a logos-ului. Coincidența creează evenimentul și acesta este responsabil pentru mersul istoric al "lucrurilor" în toate compartimentele discursului (și nu numai). De altminteri, discursul capătă "forme" diferite prin chiar acest eveniment. 1.2. Problema adecvării cuvintelor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]